Comemorare Corneliu Coposu in cadrul ceremoniei Ziua Eroilor, Paris 29 mai 2014


Stimaţi participanţi,

Cu ocazia comemorării eroilor români ai luptei pentru libertate şi democraţie, pe care « La Maison Roumaine » o organizează în fiecare an de Înălţare – Ziua Eroilor, comemoram astăzi şi împlinirea a 100 de ani de la naşterea marelui Român şi European, martir al neamului românesc, Corneliu Coposu. El a fost, de altfel, cel care a inaugurat duminică, 25 februarie 1990, acest Monument al victimelor comunismului, construit în cimitirul Montmartre – Paris, în faţa căruia ne găsim. Monument ridicat la iniţiativa luptătorilor anticomunişti, Cicerone Ioniţoiu şi Remus Radina.

Corneliu Coposu s-a născut la 20 mai 1914 la Bobota, în Sălaj, într-o veche familie transilvană, de preoţi greco-catolici şi intelectuali, angajată, că atâtea altele (cu unele dintre ele se înrudea, mai de aproape sau mai de departe, să amintesc numai de Vaida, Maniu, Bărnuţiu), în lupta pentru emancipare naţională. Tatăl său, protopopul Valentin Coposu, a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1918, unde s-a votat unirea Transilvaniei cu Tara.

Tradiţia familială şi educaţia primită şi-au lăsat puternic amprenta asupra profilului moral şi comportamental, asupra scării de valori a lui Corneliu Coposu, făcând din el un autentic reprezentant al unei elite româneşti de cultură central-europeană, care a jucat un rol important în istoria naţională.

El a urmat liceul la Blaj şi studiile universitare la Cluj, unde a absolvit Facultatea de Drept şi unde a fost preşedinte al Uniunii Studenţilor Democraţi. A militat din fragedă tinereţe în rândurile Partidului Naţional Ţărănesc, întâi la Cluj şi Sălaj şi – după cedarea Ardealului de nord (1940) – la Bucureşti, unde se va stabili. Între 1937 şi 1946 a fost secretar personal al lui Iuliu Maniu şi din vara 1946 şi până la arestarea sa în vara anului următor, secretar al Delegaţiei Permanente, forul conducător al PNŢ. Din toamna anului 1944 a fost şi secretar general-adjunct al PNŢ, secretar general fiind Nicolae Penescu. La Bucureşti l-a însoţit pe Iuliu Maniu la majoritatea negocierilor politice şi i s-a încredinţat cifrul secret al corespondentei diplomatice prin care opoziţia negocia ieşirea din Axă. În toată această perioadă, atât la Cluj cât şi la Bucureşti, a desfăşurat o intensă activitate jurnalistică şi a scris câteva studii cu caracter istoric.

În iulie 1947, Corneliu Coposu a fost arestat împreună cu întreaga conducere PNŢ. Timp de 8 ani a fost deţinut fără a fi judecat (« deţinut administrativ »), după care în 1955 i se înscenează un proces „pentru crimă intensă contra clasei muncitoare” şi este condamnat la 15 de ani de temniţă grea. El a cunoscut tot iadul puşcăriilor comuniste, unde a pierit o parte însemnată a elitei româneşti: Malmaison, Văcăreşti, Uranus, Jilava, Aiud, Gherla, Craiova, Canalul Dunărea – Marea Neagră (Poarta Alba şi Capul Midia), etc. După proces a fost încarcerat în sinistrul penitenciar cu regim sever de izolare, Râmnicul Sărat. În această puşcărie şi-au sfârşit zilele peste 80% din deţinuţi. Aici, în 1960, a murit Constantin Hagea inculpat cu Corneliu Coposu în procesul din 1955, aici a fost asasinat în 1963 Ion Mihalache. La expirarea pedepsei, în 1962, a fost trimis pentru încă 2 ani în domiciliu obligatoriu în Bărăgan, la Rubla. În total, Corneliu Coposu a petrecut 17 ani în puşcăriile comuniste.

După ieşirea din închisoare şi domiciliul obligatoriu şi până la căderea comunismului, în decembrie 1989, a fost urmărit şi anchetat fără întrerupere de către Securitate. Cu o determinare şi o dârzenie de excepţie, el nu s-a încovoiat în toate aceste lungi decenii şi a rămas credincios valorilor de libertate, democraţie, solidaritate. A refuzat cu demnitate orice formă de colaborare, fiind ferm convins că mai devreme sau mai târziu comunismul, că orice dictatură, se va prăbuşi.

Când aceasta s-a petrecut, în decembrie 1989, Corneliu Coposu avea 75 de ani. Dotat nu numai cu calităţi morale, dar şi intelectuale şi fizice deosebite, la această vârstă înaintată, s-a avântat în luptă politică cu o putere şi o dăruire tinerească. A reînfiinţat PNŢ-ul sub numele de PNŢCD la începutul lui ianuarie 1990 şi având o carismă, un simţ politic şi o putere de muncă de excepţie, s-a impus în mod natural ca lider al opoziţiei democratice.

În mai puţin de 6 ani, cât a trecut din ianuarie ’90 până în noiembrie ’95, când a decedat, Corneliu Coposu a jucat un rol eminent în istoria României. Servirea Ţării şi a poporului român a fost principalul scop al existenţei sale. A făcut-o sub diferite forme în cursul întregii sale vieţi: că tânăra speranţă a politicii româneşti până la arestarea din ’47, că deţinut politic în cei peste 17 ani de temniţă grea, ca fost deţinut politic, supravegheat cu stricteţe de Securitate, în cei 25 de ani scurşi de la eliberarea sa din închisoare şi până la căderea comunismului. Devenit persoană publică, a fost descoperit cu uimire şi neîncredere de o Românie care uitase că astfel de personalităţi există.

Corneliu Coposu a fost în ultima perioadă a vieţii sale un adevărat om de stat, chiar dacă nu a avut funcţiile şi titlurile pe care un astfel de calificativ le presupune. Cu o extraordinară capacitate de a trece peste toată suferinţa trăită, a acţionat ţinând cont numai de interesul superior al Ţării, de promovarea marilor valori de libertate, democraţie, solidaritate – în care credea – şi de realităţile existente, aşa cum le percepea şi le evalua el.

Proiectul său pentru România, un proiect vizionar, a devenit astăzi în parte o realitate; Ţara este membră a Uniunii Europene şi a Organizaţiei Atlanticului de Nord. Ea este însă în continuare cufundată în mocirla morală a unei vieţi politice şi economice dominata de cei care au rămas la putere după evenimentele din decembrie ‘89.

Se poate pune o întrebare: putea Corneliu Coposu să acţioneze altfel pe plan intern, definind diferit relaţiile cu reprezentanţii fostelor structuri şi nedeschizând larg, tuturor, uşile partidului? Greu de răspuns la această întrebare, care va continua să se pună, întrucât cele două mari axe ale proiectului Coposu pentru România au dus la două rezultate diferite: un mare succes pe plan extern, un eşec pe cel intern. Vastă dezbatere asupra căreia, evident, nu ne oprim astăzi.

Singurul lucru pe care îl adaug este că Preşedintele PNŢCD era perfect conştient de starea în care se găsea poporul român după 40 de ani de spălare de creier şi era bine informat de felul în care Occidentul înţelegea să gestioneze situaţia creată de căderea comunismului. Ştia că ex-comuniştii şi fostele structuri sunt considerate interlocutori valabili de către Occident şi că acest lucru nu este favorabil unui Nürenberg al comunismului. Lui Corneliu Coposu îi era probabil teamă că o tensionare prea accentuată a situaţiei interne din Ţară ar constitui un handicap important în orientarea spre vest a României; ori, ieşirea acesteia din zona de influenţa sovietică constituia pentru el prioritatea incontestabilă a politicii româneşti.

Am avut privilegiul şi şansa de a-l cunoaşte îndeaproape pe Corneliu Coposu, care m-a onorat cu încrederea pe care mi-a acordat-o. L-am întâlnit pentru întâia oară în 15 ianuarie 1990 când am venit în Ţară; îl cunoşteam deja destul de bine din diversele istorisiri ale tatălui meu, ale lui Nicolae Penescu, Ion Jovin, Cicerone Ionițoiu şi ale altor ţărănişti. Vorbisem, de asemenea, cu el, de mai multe ori la telefon. Carisma şi autoritatea lui erau evidente, el era PNȚCD-ul şi el va deveni în curând Opoziţia. Eleganţa şi echilibrul ţinutei şi gesturilor, cât şi tonalitatea vocii impresionau. Era reprezentantul unei lumi pe cale de dispariţie, o lume pe care o cunoşteam bine. Mi-a spus ulterior că datorită tatălui meu a putut să vorbească pentru prima dată în public la sfârşitul anilor ’70 în cadrul Asociaţiei de Istorie a Dreptului şi Instituţiilor pe care tatăl meu o crease la Bucureşti, după pensionare, în 1976, şi care regrupa un mare număr de foşti deţinuţi politici.

Nu este locul să mă opresc asupra diferitelor împrejurări în care am avut prilejul să-l cunosc şi să-l apreciez pe Corneliu Coposu – şi au fost numeroase. Amintesc cu titlu de exemplu două:

Prima este manifestaţia de protest împotriva transformării FSN în partid politic din 28 ianuarie şi urmările ei din 29 ianuarie. Am participat la reuniunea conducerii PNŢCD, de dinaintea începerii manifestaţiei (la care erau prezenţi şi liberalii Radu Câmpeanu şi Ioana Brătianu, precum şi social-democratul Sergiu Cunescu), şi îmi aduc aminte de determinarea, tactul şi responsabilitatea de care a dat dovadă Corneliu Coposu. În dimineaţa următoare, ştiind că urma să plec la Paris, m-a sunat la telefon, rugându-mă să trec imediat pe la sediul partidului din piaţa Rosetti, acesta fiind asediat. Am ajuns, reuşind să intru pe geam de pe o stradă lăturalnică şi –  după o conversaţie în care a analizat situaţia creată şi mi-a spus că trebuie că aceasta să fie făcută cunoscută în occident cât mai exact şi mai rapid – am părăsit sediul. În seara aceleaşi zile, ajuns la Paris, am relatat la radio Europa Liberă cele întâmplate în 28 şi 29 ianuarie.

Al doilea exemplu se referă la prima vizită în străinătate pe care Corneliu Coposu a făcut-o la Paris în 24-28 februarie 1990, vizită organizată de asociaţia ADER (Action pour la Démocratie en Roumanie), al cărei preşedinte eram şi care de facto era filiala PNŢCD în Franţa. La Paris a fost primit de personalităţi de prim plan: Jacques Chirac, preşedintele partidului RPR şi primar al Parisului; Alain Poher, preşedintele Senatului, membru al partidului CDS (creştin-democrat); Daniel Hoeffel şi Charles Pasqua, preşedinţii grupurilor parlamentare de centru-dreapta din Senat; Pierre Méhaignerie, preşedintele partidului CDS; François Leotard, preşedinte al Partidului Republican şi Bernard Pons din RPR, toţi trei preşedinţi ai grupurilor parlamentare de centru-dreapta din Camera Deputaţilor. S-a întâlnit cu numeroşi alţi deputaţi, senatori, oameni politici şi jurnalişti precum Jean Marie Daillet (veche cunoştinţă a lui Corneliu Coposu, cel care, că vicepreşedinte al Internaţionalei Creştin Democrate – IDC, a jucat un rol important în afilierea PNŢ la IDC în 1987) şi Bernard Debré, alt mare susţinător al PNŢCD-ului – cei doi organizând pentru Corneliu Coposu o conferinţă de presă la Adunarea Naţională. A fost invitat, de asemenea, la mai multe televiziuni şi posturi de radio. În această vizită Corneliu Coposu a apărut ca un om de stat, adevărat reprezentant al unei adevărate Românii.

Îmi aduc aminte cu emoţie de întâlnirile şi discuţiile avute cu el în locuinţa sa din Strada Mămulari –  şi în special de o lungă seară-noapte de poveşti « la gura sobei » în locuinţa în care se refugiase, în iunie 1990, după vandalizarea locuinţei din Mămulari de către mineri. Era convins că ceea ce contează sunt principiile şi valorile, că adevărata politică presupune servirea cetăţii şi asta înseamnă acceptarea tuturor sacrificiilor. Consideră şi el, ca şi Iuliu Maniu, că în viaţa politică moralitatea trebuie să prevaleze în faţa inteligenţei; este de preferat un politician onest unui politician abil, dar lipsit de scrupule. De aici şi relaţiile sale dificile cu numeroşi intelectuali romani, care într-un fel sau altul aduceau apă la moară « Grupului de Dialog Social », peste care se întindea umbra sinistrului Sergiu Brucan.

Corneliu Coposu era pentru revenirea la o democraţie clasică şi se împotrivea tuturor soluţiilor originale preconizate de fosta nomenclatură şi de Securitate; considera, de asemenea, ca neavenite şi pernicioase afirmaţiile unor intelectuali de bună credinţă, dar naivi, precum: « noi nu vrem partide », « noi nu vrem puterea ». Era împotriva oricăror manifestări violente, s-a opus cu fermitate unor încercări (Ion Puiu) de orientare în acest sens a acţiunilor PNŢCD în timpul manifestaţiilor din Piaţa Universităţii din primăvara anului 1990. Considera că revenirea la normalitate necesită timp şi că promovarea ei trebuie făcută cu inteligenţă, ţinând cont de starea în care se află poporul român, de capacitatea de manipulare a deţinătorilor puterii şi de realităţile internaţionale. De aceea nu s-a retras din alegeri în 1990, de aceea a creat Convenţia Democratică în 1992 şi l-a promovat pe Emil Constantinescu candidat la preşedinţie.

Corneliu Coposu a fost o personalitate care până în ultimul moment al vieţii sale nu s-a lăsat copleşit de destin. Era la Paris, la congresul Exilului Românesc, în mai 1994, când s-a manifestat în mod acut boala de care începuse să sufere. Cu câtă demnitate şi seninătate s-a comportat! Boala îl va răpune într-un moment în care ţara avea atât de imperios nevoie de el.

Cu puţine zile înaintea decesului îi fusese decernată de către Franţa « Legiunea de onoare » în grad de ofiţer ca recunoaştere a meritelor sale de promotor al valorilor de libertate, democraţie, justiţie, solidaritate, pentru care a înţeles să se sacrifice. Acestea sunt marile valori creştin-democrate pe care Europa a afirmat de la început că trebuie să-şi construiască unitatea. De aceea creştin-democraţii francezi (Alain Poher, preşedintele Senatului, Alain Lamassoure, ministrul afacerilor europene şi inimoasa Monique Badenes, directoarea de cabinet a preşedintelui Poher şi ulterior deputată europeană) au fost cei care au lansat procedura şi au insistat pentru decernarea Legiunii de onoare lui Corneliu Coposu.

Cu aceasta închei, înclinându-mă în fata memoriei lui Corneliu Coposu – acest mare Român, reper moral şi întruchipare a suferinţelor poporului român sub comunism. Neclintit în fata adversităţii, departe de orice formă de resentiment sau consideraţii afective, a rămas în toate circumstanţele fidel crezului sau de servire a României şi a poporului român în respectul marilor principii şi valori europene. Interesul naţional a fost prioritatea vieţii sale.

Anunțuri

Etichete: , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: