Archive for Ianuarie 2014

Cuvânt la înmormântarea lui Cicerone Ioniţoiu

Ianuarie 30, 2014

Doamnă Ioniţoiu, dragă Gabriela, Henri, Diane, Richard,

 Părinte Stoica,

 Întristată asistenţă

 Ne despărţim astăzi de luptătorul neînfricat, de cel care şi-a închinat întreaga viaţă luptei împotriva comunismului, a apărării libertăţii şi demnităţii poporului român: Cicerone Aristotel Traian Ioniţoiu. A fost una din acele figuri luminoase prin care o naţiune trăieşte şi se afirmă. Dotat cu calităţi morale, intelectuale şi fizice de excepţie, având o memorie şi un tonus vital ieşite din comun, el a făcut din servirea României şi a poporului român scopul existenţei sale. Pentru acest ideal a  sacrificat totul, absolut totul, începând cu propria sa persoană. Felul în care a ştiut să pună interesul naţional, colectiv, deasupra interesului familial sau personal au fost impresionante. Cum impresionante au fost  determinarea şi dârzenia cu care  Cici Ioniţoiu, profund ataşat valorilor de libertate, democraţie şi dreptate,  nu s-a încovoiat, nu a acceptat nici un compromis, sub nici o formă şi sub nici un motiv.

 Cicerone Ioniţoiu s-a născut la 8 mai 1924, la Craiova unde urmează studiile liceale pentru a deveni, în 1943, student la istorie, la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. Aici nu se dedică numai studiului, ci este activ şi pe tărâm social şi politic,  afirmându-se ca lider al studenţilor PNŢ-işti, partid în care se înscrie la vârsta de 19 ani. Aparţine unei generaţii născute în anii de euforie de după crearea României Mari, pătrunsă de importanţa unificării românilor în acelaşi Stat şi de obligaţiile şi răspunderile faţă de viitor şi faţă de cei care s-au sacrificat pentru acest ideal. Sentimentul datoriei faţă de Ţară şi Neam aparţinea generaţiei care, cum spune  Cicerone Ioniţoiu „din copilărie şi-a format concepţia de viaţă la flacăra dragostei faţă de înaintaşi” şi căreia i-a „revenit datoria sfântă a apărării dreptului la viaţă liberă”

Spirit viu şi imaginativ, în continuă mişcare şi activitate, devotat celorlalţi şi cauzei publice, cetăţii, el s-a angajat, din fragedă tinereţe, în luptă.  Îl găsim printre cei care organizează ajutorarea colegilor refugiaţi din Ardealul de Nord în urma Dictatului de la Viena, iar după ocuparea Ţării de către sovietici se află în primele rânduri ale celor care luptă împotriva samavolniciilor ocupantului şi a terorii comuniste. Este curând reperat şi cunoaşte primele arestări: iulie, septembrie şi noiembrie 1945. Urmărit, intră în clandestinitate, se refugiază un timp în munţi şi participă activ la campania electorală din toamna anului 1946.

 Este din nou arestat şi condamnat în iunie 1947 la un an şi jumătate închisoare. După o scurtă perioadă de libertate este iarăşi arestat şi condamnat în « „lotul TUNŢ – Tineretul Universitar Naţional-Ţărănesc»” la cinci ani pe care îi efectuează în mare parte în lagărul Peninsula de la Canal. Eliberat în august 1954 va lucra pe diferite şantiere din Ţară fiind constant urmărit de Securitate care îl rearestează în mai 1961. Este din nou condamnat în mai multe procese politice ; între 1947 şi iulie 1964, când este eliberat, Cicerone Ioniţoiu a fost condamnat în 6 procese penale la un total de peste 24 de ani de puşcărie şi muncă silnică, din care a executat peste 10.

Sunt mulţi cei care l-au cunoscut în închisorile comuniste, unde cu un curaj şi o generozitate nemăsurate şi-a sprijinit şi ajutat colegii de suferinţă. L-a asistat şi susţinut pe tatăl meu, prof. Alexandru Herlea, cu care împărţea aceeaşi baracă în lagărul de muncă forţată  Peninsula, la Canal. Fiind grav bolnav în urma bătăilor la care fusese supus, tatăl meu nu mai avea puterea seara, după munca istovitoare din timpul zilei, să revină pe picioarele lui în baracă şi Ioniţoiu l-a dus nu odată în spate. În puşcării, Ioniţoiu a fost unul din cei mai activi protestatari împotriva regimului de exterminare la care erau supuşi deţinuţii, făcând în acelaşi timp tot ce se putea pentru că aceştia să-şi păstreze moralul. La Peninsulă a reuşit, împreună cu Constantin Ionaşcu, să transmită lumii libere informaţii despre condiţiile de muncă şi detenţie care au avut ca efect o oarecare ameliorare a situaţiei deţinuţilor. Cum afirmă în memoriile sale, el şi-a consacrat viaţa luptei pentru « „păstrarea valorilor spirituale, considerând că supravieţuirea capătă un sens numai dacă îţi păstrezi echilibrul sufletesc în faţa proceselor de  degradare şi descompunere la care este supusă fiinţă umană  în regimurile totalitare »”

Cicerone Ioniţoiu a fost printre ultimii deţinuţi politici eliberaţi din închisori, când acestea s-au închis, în urma presiunilor Occidentului, în vara lui 1964. A fost printre puţinii care au refuzat să colaboreze cu regimul comunist sau să facă măcar o declaraţie  de recunoaştere a unor imaginare merite ale acestuia. Aceeaşi intransigenţă şi hotărâre de a persevera în lupta împotriva comunismului l-a  caracterizat şi după ieşirea din puşcărie, până în ultima clipă a vieţii. Cum afirmă în memoriile sale, iese din închisoare « „după un deceniu de luptă împotriva metodelor de dezumanizare şi lichidare fizică practicate în puşcăriile comuniste, hotărât să facă cunoscută realitatea gulagului românesc »”.

 L-am cunoscut în vară anului 1979, la Bucureşti unde venisem la moartea tatălui meu. Era în aşteptarea eliberării unui paşaport pentru Franţa, obţinut în urma intervenţiilor preşedintelui Valéry Giscard d’Estaing şi m-a impresionat dinamismul său şi determinarea cu care afirma ca va continua, în străinătate, lupta împotriva comunismului. La înmormântarea tatălui meu a avut curajul să acopere cu tricolorul românesc sicriul, spre spaima unei importante părţi din numeroasa asistenţă..

Câteva zile mai târziu, a reuşit să plece în Franţa pentru a continua mai eficient, spera  el, lupta împotriva comunismului, cea de denunţare a ororilor din gulagul românesc şi a samavolniciilor şi nedreptăţilor la care era supus poporul român. Ne-am revăzut curând  la Paris, unde din prima zi a început proiectata luptă. Este activ atât în PNŢ din exil, cât şi în cadrul Consiliului Naţional Român, recent înfiinţat; este un colaborator apropiat a lui Nicolae Penescu, preşedintele PNŢ în exil, cel care a luat iniţiativa constituirii CNR. Exilul românesc este însă profund divizat, în parte infiltrat şi orgoliile şi ambiţiile nu permit o reală coagulare a acestuia. După moartea lui N. Penescu în 1982, Ioniţoiu devine preşedintele PNŢ în exil, din care fac parte veterani ai închisorilor comuniste: Alexandru Bratu, Nicolae Evolceanu, Dumitru Ionescu, Ovidiu Borcea, Alexandru Micle, etc.

 În cei aproape 25 de ani petrecuţi în Franţa a luat o serie de iniţiative printre care: organizarea şi participarea la manifestaţii contra regimului de la Bucureşti,  trimiterea către cancelariile occidentale de memorii privind încălcarea drepturilor omului în România,  în 1981 îl sprijină pe R. Radina care ia iniţiativa comemorării, la cimitirul din Soultzmatt, a soldaţilor români morţi în Alsacia în Primul Război Mondial,  în 1984 înfiinţează împreună cu R. Radina « „Asociaţia Deţinuţilor Politici Anticomunişti »” şi ia iniţiativa construcţiei în cimitirul Montmartre a Monumentului victimelor comunismului din România, pe care scrie: «”Morţi pentru Dumnezeu şi Democraţie»”, monument inaugurat cu prilejul vizitei în Franţa a lui Corneliu Coposu, în februarie 1990.

După evenimentele din decembrie ’89, C. Ioniţoiu se deplasează adesea în Ţară şi participă activ, în anii ’90, la viaţa PNŢCD. A adus, în primele zile ale lui ianuarie 1990, banii cu care s-a înscris PNŢCD pe lista partidelor politice, reintrând astfel în legalitate. Este ales vicepreşedinte al partidului, îl susţine pe Corneliu Coposu şi ia parte la diversele campanii electorale de- a lungul anilor ’90. În deceniul următor participă cu oarecare regularitate la Şcoala de vară organizată anual de către “Fundaţia Academia Civică – Memorial Sighet”.

 Cicerone Ioniţoiu nu se dezminte nici după ’89, rămâne acelaşi om intransigent care nu acceptă nici un compromis. Denunţă impostura aşa-zisei revoluţii din decembrie şi pe  deţinătorii puterii reale: fosta nomenclatură şi foştii securişti. Susţine punctul 8 din Declaraţia de la Timişoara şi afirmă că numai «Procesul comunismului, cu măsuri reparatorii, denunţarea şi excluderea din viaţa publică a celor care au contribuit la genocid poate repara fibra morală a Neamului şi aduce pacea socială»”. Deschide în instanţă, în 2001, împreună cu Ioan Roşca, procesul comunismului ; acesta a ajuns astăzi la Curtea Drepturilor Omului de la Strasburg. În ultimii ani a privit cu revoltă şi a denunţat impietatea şi  impostura utilizării numelui PNŢCD, de către cei care nu au nimic în comun cu acest mare partid al românilor şi care până ieri erau în tabăra torţionarilor.  Consideră PNŢCD legal de astăzi ca fiind un anti-PNŢCD.

Dar Cicerone Ioniţoiu este cunoscut şi pentru publicarea unei importante literaturi privind sinistra perioadă comunistă. Este un cronicar al gulagului românesc cu o operă memorialistică bazată în principal pe lucruri trăite şi mărturii culese. Ea are imensa calitate de a exista şi asta în contextul în care informaţiile privitoare la subiectele abordate de Cicerone Ioniţoiu sunt relativ rare şi trunchiate, iar arhivele, care au fost fără îndoială curăţite şi pieptănate, nu sunt încă toate consultabile. Opera lui Ioniţoiu formează o materie primă de o indeniabilă importanţă pentru istoricii perioadei României comuniste.

 Din opera lui menţionez  în primul rând impresionantul dicţionar, în 11 volume, intitulat: „Victimele Terorii Comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, închişi ”, ed. Maşina de scris, Bucureşti, 2000 – 2008. Amintesc de asemenea: „Morminte fără Cruce”, ed. Ion Dumitru, Freiburg, 1882 – 1885, 3 volume ; „Rezistenta anticomunistă din Munţii României. 1946-1958”, ed. Gândirea Românească, Bucureşti, 1993; „Cartea de aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului”, ed. Hrisovul, Bucureşti, 1995; „Martiri şi mărturisitori ai Bisericii din România (1948-1989). Biserică ortodoxă.” Vol. 1, ed. Patmos, Cluj-Napoca, 1998;. ”Martiri şi mărturisitori ai Bisericii din România (1945-1989)  Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Biserica Romano-Catolică”, ed.Viaţa Crestină, Cluj, 2001; „Genocidul din România-Repere în procesul comunismului”, Apologeticum, 2006 ediţie electronică http://www.procesulcomunismului.com; „Memorii. Din ţara sârmelor ghimpate”, ed. Polirom, Bucureşti, 2009; „Memorii. Drama României văzută din exil»”, ed. Polirom, Bucureşti, 2011; „Figuri de legendă”, ed. Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2013.

Înainte de a încheia şi de a-mi lua rămas bun definitiv de la prietenul meu Cici, trebuie să arăt că el nu era numai un luptător neînfricat, ci şi un om dotat cu o adâncă sensibilitate. Îmi aduc aminte cu câtă nerăbdare şi emoţie m-a aşteptat când m-am întors din Bucureşti, în 1980, epocă la care familia lui, nevasta şi fiica, erau încă ostatece în Ţară şi cărora le-am transmis anumite mesaje şi de la care îi aduceam veşti.  Cici Ioniţoiu are o familie care i-a fost  total devotată şi solidară, o familie pe care a înconjurat-o cu multă dragoste şi de care era mândru; are 3 nepoţi cu succese şcolare şi profesionale deosebite. Prezint, încă o dată, familiei Ioniţoiu cele mai sincere condoleanţe, atât din partea Asociaţiei La Maison Roumaine din Paris, al cărui membru a fost, cât şi din partea mea.

 Dumnezeu să-l odihnească!

Anunțuri