Archive for Noiembrie 2010

Guvernarea 1996–2000: Evaluare din perspectiva ultimului deceniu

Noiembrie 26, 2010

Palatul Parlamentului, 25 noiembrie 2010

 Domnule preşedinte, Doamnelor şi Domnilor,

Sunt onorat să particip la această conferinţă al cărei obiectiv este evaluarea, din perspectiva ultimului deceniu, a Guvernării 1996-2000 şi îi mulţumesc domnului preşedinte Emil Constantinescu pentru invitaţia adresată.

Voi consacra în principal timpul de care dispun pentru a analiza şi comenta realizarea unuia din principalele obiective ale Guvernării, şi anume angajarea definitivă a României pe calea aderării la Uniunea Europeană – UE. Mă voi referi cu precădere la contribuţia «Departamentului pentru Integrare Europeană – DIE», pe care am avut onoarea să-l conduc în calitate de ministru, membru al Guvernului, din decembrie 1996 până în decembrie 1999. Mă voi referi, de asemenea, la realizările din anul 2000, ultimul an al Guvernării, şi la activitatea mea că ambasador, şef al misiunii României pe lângă UE – poziţie din care am continuat eforturile depuse ca ministru pentru Integrare Europeană.

Hotărârea de a deschide negocierile cu România s-a luat la summit-ul UE de la Helsinki, din decembrie 1999, şi ea reprezintă unul din momentele importante din istoria României. A fost o decizie eminamente politică, care s-a putut lua datorită strategiei definite şi acţiunilor întreprinse de către Guvernarea 1996-2000.

Înainte de a aborda subiectul integrării României în UE în timpul Guvernării 1996 – 2000, voi face câteva consideraţii generale privind această Guvernare.

I – Consideraţii generale

1 – Realizări capitale pe plan extern şi intern

Cum s-a subliniat în luările de cuvânt ale preşedintelui şi foştilor prim-miniştri, ca şi ale unora dintre cei care s-au exprimat înaintea mea, Guvernarea 1996-2000 a fost cea care a marcat o evoluţie importantă a României atât la nivelul poziţionării geopolitice, cât şi pe plan intern.

Numai în timpul Guvernării 1996-2000 România iese cu totul de sub controlul şi tutela Moscovei şi se orientează definitiv spre alianţe cu marile ţări democratice din Europa şi America de Nord. Ea reînnoadă astfel firul rupt, în ajunul celui de al Doilea Război Mondial, al politicii externe româneşti. În această perioadă s-au pus bazele obiectivelor strategice de integrare în UE şi în NATO. În criza din Kosovo România s-a comportat ca un aliat al Occidentului şi ca un membru de facto al NATO.

Aceste realizări esenţiale pe plan extern au fost însoţite de succese pe plan intern, atât sub aspect politic şi legislativ, cât şi financiar şi economic.

Pe plan politic, menţionez două realizări: soluţionarea conflictului cu minoritatea maghiară, UDMR participând la guvernare, şi eliminarea definitivă a «mineriadei» ca formă de manifestare politică. Lichidarea ultimei mineriade, cea din ianuarie 1999, şi prezervarea stării de drept au marcat un punct de cotitură al perioadei de tranziţie.

Justiţia a cunoscut primele tentative de emancipare de sub controlul politic. S-au început anchete privind crimele săvârşite în timpul evenimentelor din decembrie ‘89 şi al mineriadelor şi s-au deschis procese unor responsabili ale acestora. A început lupta împotriva corupţiei şi a crimei organizate, cu anchetarea, judecarea şi condamnarea mai multor infractori. Din păcate, în bună parte, aceste procese nu au putut fi finalizate. Ele vor fi ulterior oprite sau anulate de puterea instalată după alegerile din decembrie 2000.

Pe plan financiar, s-a evitat falimentul ţării aduse în pragul acestuia de către guvernarea PSD-istă Iliescu-Văcăroiu. S-au plătit enormele datorii externe contractate în mod iresponsabil de către aceasta, s-a însănătoşit sistemul bancar şi rezervele Băncii Naţionale au crescut substanţial.

Pe plan economic, s-au angajat cu succes reforme esenţiale – cum a fost cazul în sectorul minier. Au început adevăratele privatizări. Dar, cum era normal, evoluţiile pozitive în plan economic nu au devenit vizibile decât spre sfârşitul Guvernării 1996-2000. Creşterea economică în primul deceniu al secolului al XXI-lea s-a datorat reformelor întreprinse în perioada acestei guvernări.

Toate aceste înfăptuiri s-au putut realiza cu respectarea stării de drept, a principiilor de organizare şi funcţionare ale unei ţări cu adevărat democratice. Separarea puterilor în stat a devenit o realitate, ca şi respectarea literei şi spiritului legii. preşedintele E. Constantinescu a acordat o atenţie deosebită acestor aspecte, atitudine diametral opusă arbitrariului comunist care se perpetuase în România şi după decembrie 1989. Până la alegerile din noiembrie 1996, mentalitatea şi comportamentul celor care au guvernat ţara erau comuniste. Guvernarea 1996-2000 a adus o schimbare de substanţă în acest domeniu.

2 – Puterea în continuare în mâinile fostelor structuri

Evident, Guvernarea 1996-2000 nu a avut numai realizări, ar fi fost de altfel imposibil. Mai multe din obiectivele pe care şi le fixase în ajunul ajungerii la putere au fost numai parţial sau deloc atinse.

Eşecurile s-au datorat în principal faptului că adevărata putere a rămas în bună măsură în mâinile fostei nomenclaturi şi a fostei Securităţi. Această realitate a avut mai multe cauze.

Menţionez, în primul rând, strategia utilizată pentru revenirea la normalitate definită de către KGB, serviciile secrete şi nomenclaturile din ţările comuniste. Acceptată de Occident, în numele unei eficacităţi greşit înţelese, s-a lăsat mână liberă acestora să gestioneze tranziţia. Nu numai în România, ci şi în toate ţările foste comuniste, ea s-a desfăşurat în aceste condiţii. La noi în ţară, însă, tranziţia a îmbrăcat forme deosebit de dramatice.

De asemenea, respectarea scrupuloasă, de către Guvernarea 1996-2000, a marilor principii de organizare şi funcţionare ale unui stat cu adevărat democratic, la care m-am referit înainte, a avut în anumite cazuri efecte perverse. Inamovibilitatea magistraţilor, cerută de altfel cu multă insistenţă de UE, este un excelent exemplu. Au devenit inamovibili toţi dinozaurii epocii comuniste. Unele decizii şi acţiuni nu au luat în considerare, în suficientă măsură, complexele aspecte ale procesului de tranziţie din România.

Economia românească era într-o stare extrem de dificilă. Pe de o parte, reformele întreprinse au cauzat o puternică comprimare a ei, inflaţia galopantă nu a putut fi stăpânită şi şomajul a crescut. Pe de altă parte, economia se găsea în mare măsură în mâinile securiştilor şi ale fostei nomenclaturi care, prin multiple procedee – inginerii financiare, acordări de credite pe considerente politice, credite care nu vor fi rambursate, accelerări şi frânări succesive (stop and go) ale reformei etc. – reuşiseră să intre în stăpânirea ei. Această realitate nu a putut fi schimbată.

Opinia publică aştepta măsuri cu caracter moral accentuat. Era dispusă la sacrificiile legate de reformă economică, cu condiţia ca ele să fie echitabil distribuite şi să se pună capăt jafului ţării început imediat după decembrie 1989. Solicita accelerarea şi ameliorarea procesului de restituire a proprietăţilor. Dorea să cunoască adevărul despre aşa-zisa Revoluţie şi despre mineriade, care atinseseră paroxismul în iunie 1990. Spera că adevăraţii responsabili ai celor cincizeci de ani de crime comuniste să fie demascaţi şi cei cu sânge pe mâini – traşi la răspundere. Credea că Punctul 8  al Proclamaţiei de la Timişoara va intra în sfârşit în vigoare şi că o lege a lustraţiei va fi votată.

Toate acestea au rămas, în bună parte, deziderate neîmplinite. Guvernarea 1996-2000 nu a ştiut, nu a putut şi o parte a membrilor ei s-au opus unei evoluţii morale, europene a instituţiilor, administraţiei şi economiei. Sub ameninţarea spargerii coaliţiei, Partidul Democrat – PD, care avea experienţa guvernării şi interese clare de apărat, a împiedicat adesea transpunerea în viaţă a reformelor. El avea în faţă Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat – PNŢCD, lipsit de experienţa guvernării, destabilizat prin infiltrări masive şi condus de un preşedinte moral, nedispus să facă manipulările practicate de celelalte partide.

PD îşi impunea punctul de vedere adesea prin şantaj. Amintesc de demiterea şefului Departamentului de Control al Guvernului, Valerian Stan, în iunie 1997, după ce reuşise să facă progrese semnificative pe linia combaterii corupţiei. O parte din cei vizaţi erau din conducerea PD. A urmat demiterea prim-ministrului Victor Ciorbea, în martie 1998. Lipsit de experienţa guvernării, dar cinstit, muncitor şi ataşat revenirii României la normalitate, el angajase cu succes reforme economice de substanţă. Reuşise să înceapă plata imenselor datorii contractate de precedentele guvernări, evitând astfel intrarea ţării în faliment. Desfiinţarea DIE în decembrie 1999, imediat după summit-ul UE de la Helsinki, şi includerea lui în Ministerul de Externe este o altă «victorie» a PD-ului. Această manevră permitea preşedintelui PD, Petre Roman, noul ministru de Externe, să culeagă roadele începerii negocierilor de integrare în UE.

Domnul P. Roman, în luarea sa de cuvânt de astăzi, a calificat conflictele din Coaliţie ca puerile. Eu nu cred că ele au fost chiar aşa puerile, domnia sa şi foştii lui colegi de partid, începând cu actualul preşedinte Traian Băsescu, le-au exploatat cu măiestrie.

Acestea fiind spuse, mă voi referi în continuare la evoluţia procesului integrării României în UE în timpul Guvernării 1996-2000.

II – DIE şi Integrarea în UE. Realizări şi Succese

Am preluat responsabilitatea Departamentului Integrării Europene – DIE cu titlul de ministru delegat pentru Integrare Europeană, pe lângă prim-ministru. Şeful DIE era ridicat la rang de ministru, membru al Guvernului, subliniindu-se astfel importanţa acordată de către noua Guvernare integrării României în UE.

În decembrie 1996 România era deja angajată formal pe calea integrării europene. «Acordul de Asociere», care definea cadrul legal al relaţiilor dintre România şi UE, intrase în vigoare din februarie 1995 şi în luna iunie a aceluiaşi an România depusese cererea de aderare la UE. Acest lucru a fost posibil în urma acordului – «Declaraţia de la Snagov» – intervenit între toate forţele politice parlamentare, de a susţine integrarea ţării în UE.

Departamentul Integrării Europene – DIE fusese creat în 1993, când România a depus cererea de asociere la UE. Condus de un Secretar de Stat, el era plasat direct sub autoritatea premierului. Poziţionare normală, dat fiind faptul că integrarea europeană era în primul rând un proces de reformă a instituţiilor, economiei şi societăţii româneşti şi implica, deci, guvernul în ansamblul lui.

Din capul locului, am impus o atitudine nepartizană sau, mai exact, de continuare şi întărire a cea ce se numea «spiritul de la Snagov», şi utilizarea sprijinului pentru aderare, indiferent de culoarea forţelor politice de la care acesta provenea. Cu condiţia, evident, ca valorile pe care se baza procesul de integrare în UE să fie respectate. Această atitudine era indispensabilă procesului de aderare, care era un proces de interes naţional.

În pofida a numeroase dificultăţi, consider că DIE a avut, în perioada Guvernării 1996-2000, o contribuţie esenţială în definirea strategiei de integrare şi în transpunerea în viaţă a măsurilor şi acţiunilor necesare pregătirii României pentru deschiderea negocierilor de aderare la UE.

Contribuţia DIE a existat atât în plan politic, cât şi în plan tehnic. În plan politic menţionez: menţinerea tuturor ţărilor candidate în procesul de lărgire al UE, definirea criteriului politic de aderare ca prioritar, dezvoltarea şi utilizarea relaţiilor pe care le aveam, sau le-am putut crea, atât la nivelul principalei familii politice din Parlamentul European, Partidul Popular European – PPE, cât şi la nivelul ţărilor membre şi candidate UE. În plan tehnic, DIE a asigurat dialogul dintre Guvern şi instituţiile europene, începând cu Comisia şi Parlamentul, a coordonat armonizarea legislativă şi construcţia instituţională aferentă, a avut iniţiative legislative, a elaborat documentele strategice ale integrării, a avut responsabilitatea asistenţei financiare externe nerambursabile. La acestea se mai adăugă reorganizarea DIE în funcţie de evoluţia procesului de integrare în UE.

În cele ce urmează voi da detalii, oprindu-mă asupra celor mai importante contribuţii ale Departamentului Integrării Europene – DIE, în perioada decembrie 1996-decembrie 1999.

A – Realizări şi succese pe plan politic

1 – Agenda 2000. Marginalizarea României

În primăvara anului 1997, activitatea DIE şi a mea personală s-au concentrat, în afara sarcinilor curente de pregătire a României pentru deschiderea negocierilor de aderare şi de asigurare a dialogului între România şi UE, pe urmărirea atentă a două evenimente: Agenda 2000 şi Consiliul European de la Amsterdam.

Cu Consiliul European de la Amsterdam, din iunie 1997, se încheia «Conferinţa Inter-Guvernamentală – CIG», care, printre altele, analizase o reformă a instituţiilor europene în vederea lărgirii. La această întâlnire eu nu am fost prezent, ministrul de Externe, A. Severin, dorind să fie unicul acompaniator al preşedintelui E. Constantinescu.

Document esenţial, făcut public în iulie 1997, Agenda 2000 cuprindea strategia definită de Comisia UE pentru întărirea şi lărgirea Uniunii la începutul secolului XXI. În privinţa lărgirii, după o analiză amănunţită a procesului de pregătire pentru aderare, în care erau angajate fiecare din cele zece state foste comuniste din Europa Centrală şi de Est, Agenda 2000 propunea începerea negocierilor de aderare numai cu cinci dintre ele.

Bugetul UE pe perioada 2000-2006 corespundea, în consecinţă, unei lărgiri a UE cu aceste cinci state. Statele care nu începeau negocierile, printre care şi România, se găseau astfel într-o situaţie extrem de dificilă. Aceasta cu atât mai mult cu cât reforma instituţionala prevăzută de Consiliul European de la Amsterdam preconiza şi ea o lărgire cu numai cinci state. Componenta instituţiilor UE era stabilită pentru douăzeci de state (15 + 5).

DIE a elaborat un răspuns la Agenda 2000. În acesta se evidenţiau progresele făcute de România în îndeplinirea criteriului politic după alegerile din noiembrie 1996, se relevau câteva inexactităţi în raportul Comisiei şi se insista că negocierile de aderare să se deschidă în acelaşi timp cu toate ţările candidate.

Cum însă era evident că argumentele aduse pe fond erau total insuficiente, m-am angajat personal într-un demers pur politic. M-am adresat în primul rând PPE, partid majoritar în Parlamentul European, din comitetul executiv al căruia făceam parte în calitate de reprezentant al PNŢCD. Mă bucuram de încrederea creştin-democraţilor europeni. Am fost astfel singurul reprezentant al unei ţări est-europene care, invitat la Congresul partidului CDU de la Leipzig, în octombrie1997, a avut onoarea să se exprime de la tribuna în care se găsea Cancelarul Helmut Kohl.

2 – Congresul de la Toulouse al PPE şi Consiliul European de la Luxemburg. România rămâne în procesul de lărgire al UE

La cel de al XII-lea Congres al PPE – Toulouse, 9/11 noiembrie 1997 – a avut loc o intensă dezbatere privind lărgirea UE, în cadrul căreia problema României şi Bulgariei, cele două ţări rămase cel mai în urmă în îndeplinirea criteriilor de aderare, a ocupat un loc central. Ele erau ameninţate de un tratament diferit de cel aplicat celorlalte ţări candidate.

M-am implicat activ şi, prin intervenţii în şedinţe plenare şi mai ales prin convorbiri private, am obţinut un important sprijin. Printre personalităţile PPE cu care ajunsesem să stabilesc relaţii privilegiate şi care au susţinut România cu această ocazie îi menţionez pe: Hans-Gert Pötering, viitorul preşedinte al Parlamentului European, François Bayrou, preşedintele partidului CDS din Franţa şi vicepreşedinte al PPE, Angelo Benassola, preşedintele fundaţiei «Alcide de Gasperi», Jean-Claude Juncker, prim-ministru al Luxemburgului. Acesta din urmă fusese impresionat de pledoariile prim-ministrului Victor Ciorbea în favoarea aderării României la UE făcute cu ocazia unor întâlniri anterioare la care am participat împreună.

Rezoluţia adoptată de Congresul PPE de la Toulouse afirma fără ambiguitate că toate ţările candidate, inclusiv România şi Bulgaria, rămân în procesul de lărgire. Unele începeau imediat negocierile, celelalte urmau să intensifice pregătirea pentru aderare, primind un ajutor întărit din partea UE. Toate statele candidate urmau să semneze «Parteneriate de Aderare» în care se stabileau priorităţile în procesul de pregătire pentru aderare şi se specificau diferitele forme de ajutor acordat de către UE.

Punctul de vedere al PPE va fi adoptat de către Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997 şi va deveni astfel poziţia oficială a UE referitoare la lărgire. Preşedintele E. Constantinescu, însoţit de A. Severin şi de mine, a participat la acest Consiliu European şi a influenţat luarea deciziei privind lărgirea UE. Marginalizarea României preconizată de Agenda 2000 era astfel depăşită.

Am beneficiat şi în anii următori de încrederea familiei creştin-democrate, unde am putut pleda cauza României. În primăvara anului 1998, l-am convins pe preşedintele Fundaţiei Konrad Adenauer, Ottfried Henning, să deschidă o antenă a fundaţiei în România. În toamna aceluiaşi an am fost ales vicepreşedinte al Internaţionalei Democrat – Creştine (IDC) şi reales în toamna anului 2000. Începând cu 2002, am devenit membru al Comitetului Executiv al IDC, responsabil cu ţările din Europa Centrală şi de Est, poziţie în care redactam de două ori pe an rapoarte privitoare la evoluţiile acestor ţări. Am participat, de asemenea, în calitate de reprezentant al PNŢCD, începând cu 1998, an în care partidul a devenit membru asociat al PPE, la grupurile sale de lucru «lărgire» şi «politici europene».

3 – Criteriul Politic devine prioritar – O nouă abordare de importanţă capitală pentru deschiderea negocierilor

Deschiderea negocierilor era obiectivul pentru atingerea căruia DIE nu a precupeţit nici un efort. Situaţia rămânea însă în continuare, în toamna anului 1998, extrem de dificilă. Conform Raportului Comisiei UE, România se găsea într-o situaţie relativ acceptabilă privind două din criteriile de aderare, cel politic şi cel al absorbţiei acquis-ului comunitar şi se confrunta cu mari dificultăţi la nivelul celorlalte două criterii, cel economic şi cel al administraţiei publice.

După debarcarea prim-ministrului V. Ciorbea, reforma economică cunoscuse o încetinire, creşterea economică era încă negativă şi se considera că economia românească nu are capacitatea de a face faţă concurenţei în cadrul pieţei unice. Pe de altă parte, reformele avansau extrem de greu şi de încet în domeniul administraţiei publice, al justiţiei, al demilitarizării poliţiei etc. Corupţia era, de asemenea, o problemă deosebit de spinoasă. Comisia a început însă să-i acorde importanta cuvenită ceva mai târziu, începând cu primăvara anului 2000.

Cum posibilităţile de acţiune ale DIE privind desfăşurarea reformelor erau reduse, am pus accentul pe promovarea criteriului politic. Acesta era domeniul în care progrese importante au fost realizate începând cu decembrie 1996. Era cazul alternanţei la putere după alegerile din toamna aceluiaşi an şi al soluţionării conflictului cu minoritatea maghiară, care participa de acum la Guvernare.

În calitate de ministru al Integrării Europene, am avut o serie de intervenţii în sensul definirii criteriului politic ca prioritar: articole, conferinţe, participare la seminarii, întâlniri bilaterale cu personalităţi ale UE din Comisie şi Parlament sau cu cele din diferitele state membre importante.

Am susţinut acest punct de vedere şi cu ocazia întâlnirii liderilor PPE şi ale grupului parlamentar PPE de la Marbella-Spania, din iulie 1999, la care a participat şi comisarul pentru lărgire al Comisiei UE – Hans van den Broek. Aici subiectul a fost discutat în detaliu, subliniindu-se faptul că menţinerea în continuare a celor patru criterii de aderare ca inseparabile va afecta România şi Bulgaria, penalizând aceste ţări în perspectiva deschiderii negocierilor. La acest congres s-a definit poziţia PPE de promovare ca prioritar a criteriului politic. Am obţinut pentru România, ca şi în cazul congresului PPE de la Toulouse, o susţinere puternică.

Această abordare, susţinută şi de preşedintele E. Constantinescu, a beneficiat de suportul preşedintelui Jacques Chirac şi al altor şefi de state şi a fost până la urma reţinută de Comisia UE şi acceptată ca atare de Consiliul UE de la Helsinki din decembrie 1999. A fost o evoluţie esenţială, care a permis deschiderea negocierilor de aderare cu Romania.

4 – Reuniunea Ţărilor Candidate de la Bucureşti, o iniţiativă remarcată

Pentru a împiedica marginalizarea României, care se găsea într-o situaţie extrem de dificilă în privinţa îndeplinirii exigentelor aderării la UE, am definit acţiuni de afirmare a solidarităţii între toate ţările candidate.

Am luat astfel iniţiativa de a invita, la Bucureşti, pe colegii mei, responsabilii integrării europene – miniştri ai integrării sau echivalenţi – din toate statele candidate şi de a propune întâlniri anuale ale acestora. Reuniunea din Romania a beneficiat de sprijinul ambasadorului Austriei, ţara care deţinea în acel moment preşedinţia UE. Cu ocazia întâlnirii de la Bucureşti, care a avut loc în 6 decembrie 1998, s-a afirmat că succesul fiecărui stat candidat pe calea integrării este în acelaşi timp un succes al tuturor ţărilor candidate.

Această iniţiativă a fost citată de către analista Edith Lhomel în L’Europe centrale et orientale, ediţia 1999 a cunoscutei publicaţii Les études de La Documentation Française, ca una din principalele acţiuni politice din România în anul 1998. Cea de a doua reuniune a avut loc la Bratislava în noiembrie 1999 şi următoarea la Vilnius, în noiembrie 2000. Se vorbea de acuma de un «spirit de la Bucureşti» pentru a caracteriza această colaborare între ţările candidate.

5 – Mobilizare în perspectiva Consiliului European de la Helsinki

În toamna anului 1999, când mai rămăsese foarte puţin timp până la reuniunea Consiliului European de la Helsinki, am utilizat din ce în ce mai accentuat pârghia politică.

Am făcut o serie de deplasări în ţările importante ale UE, unde am găsit interlocutori de înalt nivel, foarte binevoitori, care mi-au făcut adesea sugestii şi mi-au dat sfaturi importante. Majoritatea aparţineau familiei politice creştin-democrate, dar nu numai. Citez întâlnirile cu cei doi comisari francezi Michel Barnier (creştin-democrat) şi Pascal Lamy (social-democrat). În Germania, Fundaţia Konrad Adenauer mi-a mijlocit întâlniri la nivel foarte înalt. Îi menţionez pe Karl Lamers, o eminentă cenuşie a CDU, şi pe deputatul Peter Hintze, secretarul general al acestui partid. Cu acesta din urmă am avut ulterior o bună colaborare.

O atenţie deosebită am acordat-o relaţiei cu Kimo Sassi, ministrul Afacerilor Europene al Finlandei, ţară care în toamna anului 1999 deţinea preşedinţia Uniunii Europene. Am reuşit să stabilesc o legătură amicală cu el. Ambasadoarea României la Helsinki, d-na Smaranda Enache, a fost foarte activă şi eficace în funcţia pe care a deţinut-o.

În noiembrie 1999, am organizat în România prima reuniune într-o ţară din Europa de Centru şi de Est a Comitetului Executiv al Internaţionalei Democrat – Creştine – IDC, al cărei vicepreşedinte fusesem ales cu un an înainte. PPE era cel mai important membru al IDC. Tot în toamna anului 1999 am mai fost invitat şi am participat la o serie de reuniuni internaţionale. Menţionez participarea mea la una din mesele rotunde ale congresului societăţii Association Française pour la Communauté Atlantique – ARCA ce s-a desfăşurat la Strasbourg în prezenţa preşedintelui Jacques Chirac. Manifestarea era organizată pentru a celebra cea de a 50-a aniversare a NATO şi era finanţată şi de UE.

Acţiunea mea pentru deschiderea negocierilor de aderare s-a desfăşurat în paralel cu cea a preşedintelui Emil Constantinescu şi a ministrului de Externe, Andrei Pleşu. Preşedintele E. Constantinescu, prin politica externă dusă şi prin credibilitatea de care se bucura, a jucat un rol esenţial în deschiderea negocierilor de aderare. L-am însoţit pe preşedintele Constantinescu în mai multe din întâlnirile foarte restrânse pe care le-a avut la cel mai înalt nivel şi am remarcat atenţia care i se acordă. Menţionez numai întâlnirile cu preşedintele Jacques Chirac, cu care preşedintele Constantinescu avea raporturi privilegiate, şi cele cu cancelarul Helmut Kohl. Acesta din urmă, chiar dacă nu mai era în funcţie, continua să aibă la nivelul UE o autoritate şi un prestigiu de excepţie.

B – Realizări şi succese pe plan tehnic

1 – Relaţiile cu Instituţiile Europene şi cu Ţările Membre şi Candidate

În calitate de ministru pentru Integrarea Europeană, am definit şi urmat o atitudine de echilibru în relaţiile  cu instituţiile UE pe de o parte (Comisia, Parlamentul etc.) şi pe de altă parte cu ţările membre, începând cu Franţa şi Germania. În urma demersurilor pe care le-am făcut cele două ţări mi-au acordat, de la începutul anului 1997, doi consilieri: François Froment-Meurice şi Christian Zschaber. Ei erau remuneraţi de către aceste ţări, nu de Guvernul României. Dacă relaţiile cu Comisia erau importante la nivel tehnic, cele cu ţările membre erau determinante la nivel politic, prin urmare decizional.

Relaţiile cu ţările membre ale UE şi cu ţările candidate le-am întreţinut şi dezvoltat prin vizite de lucru în aceste ţări, prin invitarea şi primirea de delegaţii străine, în special ale omologilor mei şi prin întreţinerea de bune raporturi cu ambasadorii acestor ţări la Bucureşti.

Cu excepţia a două ţări membre – Danemarca şi Grecia – şi cinci ţări candidate, am făcut vizite de lucru în toate aceste ţări. Am primit la Bucureşti miniştrii Afacerilor Europene din toate ţările membre şi candidate. Am avut relaţii privilegiate cu un număr important dintre omologii mei din Guvernele acestor ţări. Menţionez pentru ţările membre pe cei doi miniştrii francezi ai Afacerilor Europene Michel Barnier şi Pierre Moscovici şi pentru ţările candidate pe ministrul slovac al Integrării Europene, Ian Fiegel. Am avut de asemenea legături strânse cu ambasadorii marilor ţări ale UE şi cu cei ai ţărilor care asigurau preşedinţia UE – ambasadorii Franţei (Pierre Menat), Germaniei (Leopold von Bredow), Angliei (Christopher Craby), Austriei (Karl Vetter von der Lilie), Finlandei (Mikko Heikinheimo), Portugaliei (José Augusto Seabra), Suediei (Niels G. Revelius), precum şi cu majoritatea ambasadorilor ţărilor candidate. Adaug şi bunele relaţii avute cu ambasadorul Elveţiei (Jean-Claude Joseph) şi cu reprezentantul Băncii Mondiale în România, François Ettori.

Am acordat, evident, multă atenţie relaţiilor cu membrii Comisiei UE şi celor cu membrii Parlamentului European – PE, în special cu membrii Comisiei Parlamentare Mixte Parlamentul European – Parlamentul României. Cu un număr relativ important dintre ei am avut relaţii amicale, construite adesea pe linia apartenenţei la aceeaşi familie politică. Îi menţionez, ca exemple, pe preşedintele Comisiei de Afaceri Externe al PE, Elmar Brok, care la invitaţia mea a venit de două ori în România şi pe Jean Antoine Giansily, vicepreşedinte al Comisiei Buget al PE, un bun prieten cu care colaboram deja la Paris în anii 1980. Dna Nicole Fontaine, preşedinta PE, m-a tratat, de asemenea, cu multă atenţie şi m-a sprijinit în mod deosebit. Pot spune acelaşi lucru despre comisarii Viviane Reding, Michel Barnier sau Mario Monti.

2 – Dialogul cu UE asigurat de către DIE

DIE a fost instituţia care a condus, coordonat şi susţinut, în cea mai mare parte, dialogul pe care Guvernul l-a avut cu UE. Acesta s-a desfăşurat în cadrul prevăzut de Acordul de Asociere: Comitetul de Asociere şi cele nouă subcomitete pe sectoare şi Consiliul de Asociere.

După semnarea Parteneriatului de Aderare, în martie 1998, la acest cadru s-a adăugat procesul de evaluare analitică a absorbţiei acquis-ului comunitar – cunoscut sub numele de screening. Acest proces de evaluare, care analiza atât legislaţia adoptată, cât şi instituţiile prevăzute pentru a o aplica, reprezenta o prefigurare a negocierilor ce urmau să înceapă.

Dialogul a existat şi în contextul elaborării unor documente de către Comisia UE. Este cazul Agendei 2000, al Parteneriatului de Aderare şi al rapoartelor anuale ale Comisiei UE privind evoluţiile legate de îndeplinirea criteriilor de aderare. Primul Raport Anual a fost prezentat în toamna anului 1998. Aceste rapoarte erau precedate de o auto-evaluare şi urmate de un răspuns din partea României, toate realizate de DIE.

Departamentul Integrării Europene – DIE a participat, de asemenea, activ la toate reuniunile de lucru ale Comitetului Parlamentar Mixt România – Uniunea Europeană.

3 – Documentele Strategice ale Integrării elaborate de către DIE

DIE a elaborat Programul Naţional de Absorbţie al Acquis-ului Comunitar apărut la sfârşitul anului 1997. El va fi integrat în Programul Naţional de Aderare a României la UE–PNAR elaborat tot de DIE, în 1998, pe baza Parteneriatului de Aderare.

Instrument evolutiv de planificare strategică pe termen scurt şi mediu, PNAR a fost dezvoltat şi actualizat periodic de către DIE, conform cerinţelor procesului integrării europene. PNAR cuprindea patru capitole care corespundeau celor patru criterii de aderare: criteriul politic, criteriul economic, criteriul privind absorbţia acquis-ului comunitar şi criteriul referitor la capacitatea administraţiei publice şi a sistemului judiciar de a funcţiona după standarde europene. Primele trei criterii sunt cunoscute sub numele de „criteriile de la Copenhaga” şi ultimul drept „criteriul de la Madrid„, după locul unde au fost adoptate de Consiliile UE. În 1999, PNAR-ul a fost completat cu un al cincilea capitol (realizat de DIE în colaborare cu Ministerul de Finanţe), care se referea la finanţarea obiectivelor şi programelor definite în acest document şi asigura corelarea acţiunilor cu finanţările.

PNAR-ul a demonstrat capacitatea administraţiei româneşti de planificare strategică şi financiară în raport cu exigenţele integrării europene – şi din acest punct de vedere a contribuit la evoluţia relaţiilor cu UE.

Un alt document strategic, de importanta naţională, elaborat în cea mai mare parte sub coordonarea DIE, a fost Planul Naţional de Dezvoltare – PND. El era bazat pe Parteneriatul de Aderare şi pe PNAR şi a fost redactat de către Agenţia Naţională de Dezvoltare Regională – ANDR. Aceasta a fost înfiinţată, în 1998, pe baza Legii de dezvoltare regională, la elaborarea căreia DIE a contribuit substanţial. Odată cu ANDR au fost înfiinţate şi cele opt  agenţii regionale, corespunzătoare celor opt regiuni de dezvoltare definite cu acest prilej. ANDR avea rolul de a coordona dezvoltarea regională, pentru ca aceasta să ajungă la nivelul cerut de standardele integrării în UE. PND a fost început în primăvara anului 1999 şi încheiat un an mai târziu, după desfiinţarea DIE. El prevedea modul de utilizare a asistenţei financiare externe şi a resurselor bugetare interne alocate promovării coeziunii economice şi sociale.

DIE a colaborat, de asemenea, la realizarea a unui alt document de importanţă naţională apărut în vara anului 1999: Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă promovată de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare – PNUD prin Centrul Naţional de Dezvoltare Durabilă, aflat sub egida Academiei Române.

4 – Asistenţa financiară creşte substanţial. România devine gestionara ei.

În calitate de Coordonator Naţional al asistenţei financiare externe nerambursabile, Departamentul Integrării Europene – DIE a negociat nivelul asistenţei acordate de către UE României. În exerciţiul bugetar al UE 1996 – 1999, ţării noastre nu îi erau alocate decât cca 130 milioane euro/an (asistenţă PHARE) ceea ce o plasa, în privinţa asistenţei financiare pe cap de locuitor, pe perioada exerciţiului bugetar, pe ultimul loc dintre toate ţările candidate. Pentru exerciţiul bugetar 2000-2006, România a reuşit să obţină, în 1999, o creştere importantă a alocaţiei, care a atins 640 milioane euro/an (asistenţă PHARE, ISPA, SAPARD), un nivel al asistenţei financiare pe cap de locuitor echivalent cu cel al tuturor celelalte ţări candidate.

Acest lucru a fost posibil datorită atât demersurilor DIE – care a solicitat cu perseverenţă criterii obiective şi transparente de alocare a asistenţei financiare, cât şi noului context creat de lansarea strategiei întărite de pre-aderare, elaborată de Comisia UE şi adoptată de Consiliul European de la Luxemburg.

Tot în 1999 România a obţinut dreptul de a gestiona fondurile europene de pre-aderare, începând cu asistenţa PHARE. Această gestiune se făcea până atunci la Bruxelles, de către Comisia Europeană. Era o nouă recunoaştere a progreselor realizate pe linia pregătirii administrative şi legislative pentru aderarea la UE. În acest context, în cadrul Ministerului de Finanţe s-au înfiinţat două structuri esenţiale pentru gestionarea fondurilor europene: Oficiul de Plăţi şi Contractare PHARE – OPCP şi Fondul Naţional de Pre-aderare – FNP. DIE a jucat un rol de prim plan la crearea acestora.

Cum alocările fondurilor nerambursabile erau condiţionate de prezentarea de proiecte bine şi corect realizate, precum şi de gestionarea performanţă a acestora, DIE a iniţiat şi organizat o serie de cicluri de formare-specializare în gestionarea proiectelor. La ele au participat peste 500 de funcţionari din diverse ministere. Cu această ocazie, DIE a publicat două manuale cu titlul Managementul Proiectelor.

5 – Valorificarea Strategiei întărite de pre-aderare – câteva exemple

DIE s-a implicat în acţiunile de promovare a oportunităţilor oferite de strategia întărită de pre-aderare. A colaborat strâns cu diferitele ministere, cu precădere cu direcţiile de Integrare Europeană ale acestora, înfiinţate, cu contribuţia DIE, în prima parte a Guvernării 1996-2000.

Ministerul Învăţământului, condus de Andrei Marga, s-a comportat, în această privinţă, exemplar. România a fost prima ţară candidată care a avut acces la toate programele europene de formare. Accesul la programele europene era condiţionat de absorbţia şi transpunerea în viaţă a acquis-ului comunitar. Cel mai cunoscut este programul Socrates, cu ramura lui, Erasmus. Acesta din urmă privea învăţământul superior şi finanţa colaborările dintre universităţile europene, în special mobilităţile studenţilor şi ale cadrelor didactice în spiritul „procesului de la Bologna”. Lansat în 1998, acest proces prevedea crearea unui mare spaţiu universitar european. A. Marga a jucat un rol de seamă în acest context şi universităţile româneşti au beneficiat din plin de asistenţa europeană, atât sub aspect financiar, cât şi în procesul de evaluare şi de restructurare a lor.

Ministerul Culturii, condus de Ion Caramitru şi Ministerul Mediului condus de Romica Tomescu, au desfăşurat, de asemenea, în colaborare cu DIE, acţiuni susţinute în sensul absorbţiei acquis-ului comunitar, al transpunerii lui în viaţă şi al accesării fondurilor europene. Menţionez reabilitările unor monumente istorice – întreprinse de I. Caramitru, care se bucura de o bună reputaţie în presa din străinătate, sau unele realizări în domeniul mediului şi al prezervării pădurilor, ale lui R. Tomescu. Aceasta era apreciată la Bruxelles – aşa cum am putut constata când am însoţit-o, în anul 2000, în calitate de ambasador pe lângă UE, la întâlnirile pe care le-a avut cu Comisarul pe mediu al Comisiei UE, Margaret Walström.

DIE a colaborat strâns, de asemenea, cu Ministerul Transporturilor, condus de Traian Băsescu, care a fost un mare beneficiar al fondurilor europene. Modernizarea infrastructurii era considerată de către Bruxelles ca una din principalele priorităţi ale unei ţări candidate la integrarea în UE.

C – Realizări şi succese pe planul organizării

1 – Reorganizarea Departamentului Integrării Europene – DIE

Transferul de putere în decembrie 1996 s-a petrecut în bune condiţii şi am preluat o structură cu un personal în general competent şi ataşat muncii prestate.

Reorganizarea DIE s-a făcut pe parcurs, în funcţie de evoluţia procesului de pregătire pentru aderare, cu precădere în anii 1998 şi 1999. Astfel, în primăvara anului 1998, odată cu semnarea Parteneriatului de Aderare şi lansarea strategiei întărite de pre-aderare, s-au redefinit şi repartizat responsabilităţile experţilor DIE pe sectoare tematice şi s-a întărit şi îmbunătăţit colaborarea dintre aceştia şi direcţiile de integrare europeană din ministere. S-a creat mega-direcţia de Strategie şi Asistenţă, în cadrul căreia s-a reorganizat direcţia de Asistenţă Financiară, luându-se în considerare noile forme de asistenţă financiară ISPA şi SAPARD. A fost astfel întărită şi definitiv formalizată funcţia de coordonator naţional al asistenţei financiare nerambursabile. Această structură, integrată astăzi în Ministerul de Finanţe, continuă să existe sub denumirea de Autoritatea pentru Coordonarea Instrumentelor Structurale. Ea a negociat toate memorandumurile de finanţare externă.

În organizarea DIE am avut în vedere crearea unei instituţii bazate pe tehnicieni, conform modelului administraţiilor europene, şi deci străină de orice ingerinţă politică. Am dorit ca DIE să devină prima structură a administraţiei româneşti care să corespundă criteriului patru al aderării, cel privitor la administraţia publică. Această atitudine, de la care nu m-am abătut, mi-a atras o serie de animozităţi în sânul PNŢCD. Am avut, de asemenea, şansa să am colaboratori profesionişti şi în special să recrutez tineret de calitate. La suprimarea sa, în decembrie 1999, DIE era format în proporţie de peste 60% din personal recrutat în ultimii trei ani.

2 – Institutul European şi alte structuri implicate în integrarea europeană

DIE a fost implicat în înfiinţarea mai multor instituţii şi structuri chemate să joace un rol important în procesul de integrare europeană. Unele au fost deja menţionate: direcţiile de integrare europeană din diferitele ministere, Agenţia Naţională de Dezvoltare Regională – ANDR, Oficiul de Plăţi şi Contractare Phare – OPCP şi Fondul Naţional de Pre-aderare – FNP. Mai adaug instituţiile create pentru implementarea legislaţiei europene, spre exemplu Oficiul Concurenţei.

Instituţia care a fost însă creată exclusiv de DIE a fost Institutul European. El era conceput ca o structură independentă, instrument de ameliorare a strategiei de integrare în UE. Această iniţiativă a DIE, lansată în aprilie 1998, nu a beneficiat de susţinerea prim-ministrului Radu Vasile şi Institutul European nu a devenit funcţional decât după mai bine de un an de zile. El trebuia să realizeze studii de impact aprofundate, finanţate de UE, privind în primul rând îndeplinirea criteriilor de aderare şi să contribuie astfel la ameliorarea continuă a procesului de reformă şi la absorbţia şi transpunerea în viaţă a acquis-ului comunitar. Aceste obiective vor fi serios afectate după alegerile din decembrie 2000, când Institutul European este trecut de către ministrul Integrării Europene, Hildegard Puwak, în subordonarea ministerului său. El îşi pierdea astfel atât independenţa, cât şi accesul la fondurile comunitare, condiţionat de această independenţă.

Un rol important în crearea Institutului European l-a avut Nicolae Idu, responsabil cu rang de Secretar de Stat al mega-direcţiei nou create în toamna anului 1998, Strategie şi Asistenţă. N. Idu, un tehnician competent, care a servit sub toate guvernările şi pe care l-am susţinut, va fi, începând cu vara anului 1999, primul director general al acestui institut. El era condus de un Consiliu de Administraţie unde am putut să-l promovez preşedinte pe profesorul Boldur-Lăţescu, care se bucura de stimă şi apreciere atât în sânul comunităţii academice, pentru activitatea sa ştiinţifică şi pedagogică, cât şi în societatea civilă, pentru angajamentul sau anti-comunist. El a fost înlocuit, din nefericire, în anul 2000, imediat după suprimarea DIE, cu ambasadorul Constantin Ene. Acesta fusese şeful Misiunii României pe lângă UE de la crearea acesteia şi până la începutul anului 2000. Toate insistenţele mele de a fi schimbat, spunându-mi-se deschis la Bruxelles, de către Directorul general al Direcţiei Generale „Lărgire” a Comisiei, François Lamoureux, cu ocazia primei noastre întâlniri, că suntem singura ţară candidată care are un ambasador pe lângă UE cu studii la Moscova, au fost zadarnice. Era protejatul domnului Petre Roman.

3 – Organizarea în perspectiva deschiderii negocierilor de aderare

În toamna anului 1999, România începea să beneficieze de o apreciere favorabilă din partea celor de care depindea deschiderea negocierilor de aderare.

În acest context, am decis să anticipez şi să organizez lucrurile ca şi când hotărârea de deschidere a negocierilor cu România ar fi fost deja luată. În această perspectivă am continuat reorganizarea DIE şi am definit o serie de măsuri legislative şi de altă natură. A fost desemnat Negociatorul Şef în persoana adjunctului meu, tânărul şi capabilul Aurel Ciobanu Dordea, Secretar de Stat din DIE, numit în această funcţie la propunerea mea cu mai puţin de un an înainte. A fost elaborat proiectul cadrului legislativ pentru organizarea şi desfăşurarea negocierilor. Au fost identificate domeniile în care puteau fi începute negocierile şi s-a făcut ierarhizarea lor în funcţie de dificultate. S-a trecut la elaborarea documentelor de poziţie cu precizarea obiectivelor, mijloacelor şi opţiunilor. A început pregătirea echipelor de negociatori.

În calitate de ministru al Integrării Europene am fost desemnat să fac parte din echipa care trebuia să participe, din partea Guvernului, la realizarea unui nou document strategic: Strategia Naţională de Dezvoltare Economică a României pe Termen Mediu. Acest document a fost cerut de Comisia Europeană pentru a ajuta România să accelereze procesul de creare a unei economii de piaţă funcţionale, capabilă să facă faţă concurenţei din UE. La realizarea acestuia vor participa reprezentanţi ai Guvernului, experţi desemnaţi de partidele de la putere şi din opoziţie, de sindicate, de patronate, specialişti ai Academiei Romane alături de experţi ai Comisiei UE, ai statelor membre, ai Fondului Monetar Internaţional şi ai Băncii Mondiale.

În decembrie 1999, când Consiliul European reunit la Helsinki a luat decizia de a începe negocierile cu toate statele candidate cu care nu se negocia încă, deci şi cu România, DIE era totalmente pregătit, gata să se angajeze şi să răspundă obligaţiilor ce reveneau Guvernului în noua fază a procesului integrării.

D – Ofertă de asistenţă Republicii Moldova

Înainte de a încheia trecerea în revistă a realizărilor din perioada decembrie 1996 – decembrie 1999, mă voi mai referi la încă o acţiune în care am angajat DIE şi care se raportează la România în graniţele ei fireşti, şi nu numai la cea din graniţele ei de astăzi.

Este vorba despre deplasarea pe care am făcut-o în 1998 în Republica Moldova, unde am avut întâlniri la cel mai înalt nivel, începând cu preşedintele Republicii, Petru Lucinski. Întâlnirea cu acesta, perfect reprezentant al nomenclaturii sovietice, mi-a lăsat un gust amar. Am avut însă convorbiri îndelungate şi interesante cu ministrul adjunct de Externe, responsabil cu integrarea europeană, Iurie Leanca, şi cu alţi înalţi funcţionari. Le-am pus la dispoziţie întreaga experienţă acumulată de DIE în procesul de integrare europeană, asigurându-i de dorinţa României de a-i asista pentru ca Republica Moldova să devină cât mai repede posibil candidat la integrarea în UE. Am afirmat cu acest prilej că integrarea Republicii Moldova în UE este calea de reunificare a românilor şi că o ţară nu poate fi în acelaşi timp membru CSI şi membru al UE.

III – DIE şi integrarea în UE. Dificultăţi şi neîmpliniri

Dacă Departamentul Integrării Europene – DIE a avut rezultatele bune evocate mai sus, el s-a aflat însă în imposibilitatea de a-şi îndeplini întru totul rolul de adevărat animator şi coordonator al reformelor pe care am încercat să le promovez. Aceasta cu tot sprijinul de care s-au bucurat procesul integrării europene şi eu personal din partea preşedintelui Emil Constantinescu, a preşedintelui PNŢCD, preşedinte al Camerei Deputaţilor, Ion Diaconescu şi a prim-ministrului Victor Ciorbea.

Cu toate eforturile pe care le-am depus pentru a-l dezvolta şi întări, DIE a rămas o structură cu un număr redus de angajaţi, total insuficient pentru îndeplinirea rolului complex pe care îl avea. Această situaţie a putut fi în parte corectată prin afirmarea competenţei, seriozităţii şi implicării ca singure criterii de promovare în cadrul DIE, unde s-a refuzat orice argument cu tentă de partid. Asistenţa externă acordată de către UE şi de câteva state membre şi prezenţa consilierilor străini, de care am amintit deja, au contribuit şi ele la realizările DIE.

Consiliul Interministerial pentru Integrarea Europeană, format din reprezentanţii tuturor ministerelor şi prezidat de către ministrul Integrării Europene, nu a putut nici el să acţioneze în condiţii optime şi să asigure un maximum de eficacitate procesului de coordonare şi impulsionare a reformelor necesare aderării. Şi aceasta cu toate că se afla sub autoritatea prim-ministrului.

Dificultăţile întâmpinate au fost de natură şi origini diverse: tensiunile din Coaliţie şi obsesia menţinerii ei, acţiunea fagocitară a Ministerului de Externe şi relaţiile privilegiate ale acestuia cu Cotrocenii, imaginea de executant tehnic şi nu de actor politic pe care a avut-o DIE, sprijinul parţial al PNŢCD în anumite cazuri, atitudinea ostilă a prim-ministrului Radu Vasile şi a ambasadorului la Bucureşti al UE, Fokion Fotiadis. La acestea se adaugă, nu în ultimul rând, concepţia Occidentului privind tranziţia şi priorităţile definite în acest proces.

1 – PD – un Cal Troian în Coaliţie

Dificultăţile DIE s-au accentuat odată cu ocuparea postului de prim-ministru de către R. Vasile. El şi aliaţii lui, în special cei din PD, au continuat cu multă perseverenţă eforturile făcute pentru a reduce rolul DIE în problematica armonizării legislative, a absorbţiei acquis-ului comunitar. Aceste eforturi au reuşit în special la nivelul percepţiei şi imaginii pe care DIE le-a avut atât în mass-media, cât şi la Cotroceni.

PD–ul se împotrivea unei reformări reale, în sens european, a României, şi urmărea în primul rând satisfacerea unor interese înguste de clan. Obsesia evitării alegerilor anticipate au determinant acceptarea comportamentului şi a multor acţiuni ale acestuia.

Ministerul de Externe, adevărată redută a cadrelor comuniste, a fost vârful de lance al acţiunilor de anihilare şi de sufocare a DIE. Bastion al PD în tot timpul Guvernării 1996-2000, el a fost condus la început de Adrian Severin, tânăra speranţă a regimului comunist, devenit peste noapte mare promotor al valorilor europene, urmat de Andrei Pleşu şi de P. Roman.

2 – PNŢCD şi integrarea europeană

PNŢCD şi majoritatea deputaţilor partidului înţelegeau în mică măsură procesul integrării europene, în care vedeau cu totul altceva decât o adevărată modernizare a României. Preşedintele I. Diaconescu, o personalitate cu calităţi umane de excepţie, profund ataşat valorilor europene, de a cărui susţinere am beneficiat, a fost, din nefericire, în unele împrejurări, depăşit de dimensiunea şi greutatea enormelor sarcini pe care le-a avut. Printre deputaţii PNŢCD care m-au susţinut cu determinare şi multă competenţă îl menţionez pe George Şerban, autorul Proclamaţiei de la Timişoara.

3 – DIE – sabotat de prim-ministrul Radu Vasile

Personaj controversat, prieten cu ambasadorul UE la Bucureşti, F. Fotiadis, şi docil faţă de acesta, R. Vasile a fost un prim-ministru care nu a făcut cinste României. El a avut, totuşi, şi câteva acţiuni pozitive. Menţionez continuarea plăţii datoriilor externe ale României, fapt ce a influenţat favorabil procesul de integrare europeană a ţării. Ca prim-ministru a făcut însă tot ce a putut pentru a bloca atât activitatea DIE, cât şi a mea personală. Menţionez sabotarea a două din iniţiativele mele.

În 1998 am organizat vizita la Bucureşti a conducerii PPE, în frunte cu preşedintele Wilfried Martens. Ea urma să afirme susţinerea acordată României în procesul integrării europene. R. Vasile, după ce s-a lăsat aşteptat ore în şir de întreaga delegaţie şi de conducerea PNŢCD în frunte cu preşedintele I. Diaconescu, a rămas numai câteva minute şi nu a venit la cina oferită de W. Martens. În mod similar s-a comportat şi cu ocazia vizitei la Bucureşti a miniştrilor integrării europene ai tuturor ţărilor candidate, amintită deja.

R. Vasile a transferat gestionarea relaţiilor cu Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, fără nici o justificare serioasă, ministrului Transporturilor, adică complicelui lui, T. Băsescu, şi a refuzat să atribuie această responsabilitate DIE, aşa cum solicitasem. Această solicitare, care evident nu avea nici o şansă de a fi acceptată, am făcut-o numai pentru a sublinia „eroarea” acestei decizii, negociate între R. Vasileşi PD.

4 – Fokion Fotiadis, machiavelicul ambasador al UE la Bucureşti

Am avut raporturi dificile cu ambasadorul F. Fotiadis, datorită concepţiei diferite pe care o aveam despre relaţiile care trebuiau să existe între România şi UE. Consideram Polonia un exemplu de urmat, adică afirmarea cu toată fermitatea a intereselor noastre naţionale şi refuzul categoric al unei atitudini şi al unui comportament de subordonat docil.

Definirea priorităţilor în desfăşurarea reformelor ne separa, de asemenea. Pentru F. Fotiadis, creşterea economică era marea prioritate. Susţinând evident acest imperativ, eu insistam însă şi pe necesitatea integrării unei dimensiuni morale în procesul de tranziţie, care să cuprindă repararea, pe cât posibil, a crimelor şi injustiţiilor săvârşite în perioada comunistă. Asta însemnând restituirea proprietăţilor, obligaţia realizării lustraţiei, lupta împotriva corupţiei şi o corectă funcţionare a justiţiei, ultimele două fiind strâns condiţionate de lustraţie, subiect pe care F. Fotiadis refuza să-l abordeze.

Percepţia ambasadorului UE la Bucureşti privind realităţile româneşti era în bună măsură lipsită de realism, trădând o superficială cunoaştere atât a acestora, cât şi a istoriei ţării. Ea era modelată, de altfel, şi de promovarea propriei lui cariere. El sabota relaţiile cu ministrul Integrării, pe care îl ştia în conflict cu premierul.

5 – Occidentul şi Tranziţia

Din păcate, aceeaşi lipsă de înţelegere şi de viziune, pe care a avut-o ambasadorul UE la Bucureşti, a caracterizat şi o parte a membrilor Comisiei Europene şi a Parlamentului European care se ocupau de România. Au existat, din fericire, şi numeroase excepţii precum deputatul european J. A. Giansily, despre care am vorbit deja.

Cauzele care au determinat atitudinea oficialităţilor europene au fost, desigur, multiple, începând cu viziunea pe care o avea Occidentul referitor la desfăşurarea perioadei de tranziţie de după căderea zidului Berlinului. La această viziune m-am referit deja în consideraţiile generale făcute la începutul prezentei comunicări.

IV – Suprimarea DIE şi Integrarea Europeană în anul 2000

1 – Înlocuirea prim-ministrului

În avionul care se întorcea de la Helsinki, preşedintele E. Constantinescu m-a felicitat pentru contribuţia avută la desemnarea României pentru începerea negocierilor şi şi-a exprimat dorinţa ca rolul meu în această nouă etapă, în care a intrat România pe calea integrării în UE, să crească. Domnia sa m-a informat, de asemenea, de hotărârea luată de a-l schimba pe prim-ministrul R. Vasile şi de a-l numi, în acest post, pe Radu Sârbu, şeful Fondului Proprietăţii de Stat – FPS.

A doua zi după întoarcerea de la Helsinki, am fost înştiinţat de la Bruxelles că F. Fotiadis, care aflase de demiterea prim-ministrului, intriga pentru ca vizita preşedintelui Comisiei UE, Romano Prodi, şi a Comisarului pentru lărgire, Günter Verheugen, prevăzută pentru începutul lunii ianuarie, să fie anulată dacă nu se revine asupra demiterii.

Până la urmă, după numeroase episoade unde diverşii protagonişti, printre care P. Roman şi R. Vasile, şi-au arătat adevărata lor faţă, înlocuirea prim-ministrului a reuşit. Preţul, printre altele, a fost dispariţia DIE şi preluarea negocierilor de aderare de către Ministerul de Externe.

Noul prim-ministru, Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale, era o personalitate cu reale competenţe tehnice pentru funcţia pe care o ocupa. El aparţinea însă unei caste de privilegiaţi din epoca comunistă şi era legat de cei care au preluat puterea imediat după decembrie 1989. Şeful Guvernului nu mai era un membru PNŢCD şi partidul pierdea în felul acesta un post cheie. Această alegere a preşedintelui E. Constantinescu a fost determinată în mare măsură de situaţia din PNŢCD, care nu l-a acceptat ca prim ministru pe Radu Sârbu.

2 – Desfiinţarea Departamentului Integrării Europene – DIE

Suprimarea DIE în decembrie 1999, după summit-ul de la Helsinki, şi transferul dosarului integrării europene către Ministerul de Externe, privându-l astfel de umbrela şi autoritatea prim-ministrului au constituit o acţiune profund nocivă. Procesul integrării europene privea, cum am mai subliniat, reformele necesare îndeplinirii criteriilor de aderare şi angaja toate ministerele. De aceea, plasarea lui sub directa autoritate a prim-ministrului era atât de necesară.

Ministerul de Externe, de la început, din decembrie 1996, a făcut tot ce a putut pentru a prelua controlul DIE. P. Roman, noul ministru de Externe, a reuşit şi a integrat în MAE, în ianuarie 2000, personalul DIE, începând cu Negociatorul Şef. El beneficia astfel personal, în plan politic, de deschiderea negocierilor de aderare la UE.

3 – Ambasador, Şef al Misiunii României pe lângă UE

Preşedintele Emil Constantinescu mi-a oferit postul important, mai ales după deschiderea negocierilor cu UE, de ambasador, şef al Misiunii României pe lângă UE. Ministrul de Externe, Petre Roman, cu excepţia temporizării numirii mele ca ambasador, în aşa fel încât să nu iau parte la deschiderea oficială a negocierilor de aderare la Bruxelles, în martie 2000, s-a purtat corect, necreându-mi dificultăţi şi lăsându-mă să-mi desfăşor activitatea aşa cum doream.

La Misiune am găsit un colectiv destul de valabil din punct de vedere tehnic. Experţii care îl constituiau erau însă în general fără independenţă de gândire şi, în marea lor majoritate, condiţionaţi de apartenenţa lor la Ministerul de Externe.

Precizez că de-a lungul celor trei ani cât am fost ministrul Integrării Europene, şef al DIE, am încercat, fără succes, să obţin trecerea Misiunii României pe lângă UE din subordinea Ministerului de Externe în cea a DIE.

Cât timp am fost ambasador la Bruxelles, din mai 2000 până în martie 2001, m-am străduit, pe de o parte, să anim şi să intensific activitatea Misiunii şi, în acelaşi timp, să schimb atmosfera de lucru cazon-securistă pe care o găsisem. Pe de altă parte, în relaţiile cu instituţiile europene şi cu diversele oficialităţi, am încercat să fiu nu numai cât mai prezent şi mai eficace, dar şi cât mai european. Cred că, în parte cel puţin, am reuşit.

4 – Negocierile de aderare şi Consiliul European de la Nisa, noi realizări

În momentul încheierii Guvernării 1996-2000, la sfârşitul anului 2000, negocierile de aderare a României la UE, proces lansat în decembrie 1999 prin hotărârea Consiliului European de la Helsinki, erau de acuma angajate.

După lansarea oficială a acestora – la Bruxelles, în martie 2000 – echipa de negociatori, condusă de Negociatorul Şef, Aurel Ciobanu Dordea, îşi făcea datoria cu profesionalism. Se deschiseseră efectiv nouă din cele treizeci şi unu de capitole de negocieri şi se închiseseră provizoriu cinci dintre ele. Strategia Naţională de Dezvoltare Economică a României pe Termen Mediu fusese terminată în martie 2000 şi se spera ca în curând, ţinând cont şi de faptul că economia românească intrase într-o fază de creştere, ea să ajungă la nivelul cerut economiei unei ţări membre a UE.

La Consiliul European de la Nisa, din decembrie 2000, s-a realizat acordul minimal privind reforma instituţiilor UE, pentru ca aceasta să poată funcţiona având un număr de douăzeci şi şapte de membri. S-a stabilit numărul de voturi atribuit fiecărei ţări membre – deci şi României – în Consiliul UE, numărul de locuri în diferitele instituţii europene: Parlament, Curte de Justiţie, Curte de Conturi etc. S-a agreat, de asemenea, un termen de şapte ani pentru integrarea României în UE. A fost ultimul summit european la care a participat preşedintele E. Constantinescu, pe care l-am însoţit în calitate de ambasador pe lângă UE.

5 – Plecarea din postul de Ambasador, Şef al Misiunii României pe lângă UE 

Imediat după câştigarea alegerilor de către preşedintele Ion Iliescu, ambasadorul României la Luxemburg, Tudorel Postolache, m-a contactat şi mi-a sugerat să-i cer audienţă noului preşedinte pentru a putea rămâne ambasador pe lângă UE şi a-mi putea continua în felul acesta acţiunea. Nu eram dispus să colaborez cu I. Iliescu şi i-am răspuns că eu nu cer nimic, însă fiind încă ambasador în funcţie, noul preşedinte mă poate convoca. Nu m-a convocat, şi aceasta mi-a permis să spun colegilor din PPE, care mă presau să fac tot posibilul pentru a rămâne în post, că nu eu am demisionat, ci am fost schimbat.

La plecarea mea de la Bruxelles, Fundaţia Konrad Adenauer a dat la sediul ei din localitate o recepţie în onoarea mea, la care au fost prezente multe din cele mai reprezentative personalităţi ale PPE-ului. Îi menţionez pe Wilfried Martens (preşedinte PPE), Hans-Gert Pöttering (viitor preşedinte al Parlamentului European), Jacques Santer (fost preşedinte al Comisiei UE), Wim van Veltzen (vicepreşedinte PPE), Erna Hannicot-Schoepges (preşedinte al partidului CS-Luxemburg), Arman Lachet (trezorier IDC), Paul Rübig (preşedintele SME Union), Frantz Iosef Reuter (amfitrionul, directorul fundaţiei la Bruxelles) etc..

V – Epilog. Revenirea la Putere a PSD

Revenirea la putere a PSD şi a preşedintelui I. Iliescu, unul din principalii responsabili ai crimelor din decembrie ‘89 şi din perioada de tranziţie, instigatorul sinistrelor mineriade, îşi va pune amprenta nu numai pe viaţă politică şi instituţională din România, dar şi pe relaţiile cu UE şi pe negocierile de aderare. Neintrarea în Parlament a PNŢCD-ului, cel mai pro-european partid din România, membru asociat al PPE, principala familie politică din Parlamentul European, a constituit un alt aspect negativ al noii etape care începea după alegerile din decembrie 2000.

Corupţia se va amplifica din nou, începând cu cele mai înalte niveluri şi Justiţia nu va putea funcţiona corect, fiind aservită politicului. Funcţionarea administraţiei publice va ridica noi semne de întrebare şi capacitatea ei de transpunere în viaţă a acquis-ului comunitar va fi nesatisfăcătoare.

România va cunoaşte însă o perioadă de creştere economică importantă, datorată în mare măsură politicii Guvernării 1996-2000. Această creştere economică nu va putea totuşi împiedica o nouă marginalizare a ţării în procesul de lărgire al UE. În momentul intrării efective în UE, la 1 ianuarie 2007, România se găsea, în privinţa reformelor şi a îndeplinirii criteriilor de aderare, pe ultimul loc din cele 10 ţări, foste comuniste, recent integrate în UE. Până şi Bulgaria se afla într-o situaţie mai bună.

Noul Guvern va înfiinţa Ministerul Integrării Europene. Această instituţie, mult mai mare decât DIE, avea însă un handicap major: nu mai era plasată sub directa autoritate a prim-ministrului. Ori, în integrarea europeană, cum am mai subliniat, sunt angajate toate ministerele.

Ministrul PSD al Integrării, Hildegard Puwak, o vajnică comunistă, a făcut rapid, după preluarea puterii, epurări pe criterii politice şi simpatii personale. Negociatorul şef, A. Ciobanu-Dordea, a fost astfel demis. Ca să se justifice, d-na H. Puwak declara cu neruşinare că a preluat o moştenire catastrofală. Pentru a-l putea controla, ea a trecut, de asemenea, cum am menţionat deja, Institutul European în subordinea noului minister pe care îl conducea. Menţionez că dna Puwak va fi demisă, la cererea UE, pentru incorectitudini în gestionarea fondurilor europene.

Negocierile cu UE vor continua, începând cu anul 2001, pe calea deschisă de Guvernarea 1996-2000. PSD-ul avea tot interesul că România să devină cât mai curând membră a UE. Deţinătorii puterii şi acoliţii lor, beneficiarii noii guvernări, puteau utiliza astfel avantajele integrării în UE, în special fondurile europene. Nu se urmărea modernizarea ţării şi îndeplinirea criteriilor de aderare, ci simularea acestei îndepliniri. De aceea în negocierile cu UE va prevala adesea o atitudine servilă, de ocultare a dificultăţilor şi de încercarea de a le depăşi prin manevre şi tot felul de abilităţi.

În acest sens, PSD a ştiut să utilizeze, în anumite posturi cheie, cu precădere în domeniul negocierilor, experţi care în condiţii dificile şi-au desfăşurat activitatea cu profesionalism şi cât au putut mai bine. A fost cazul negociatorului şef Vasile Puşcaş şi al unei mari părţi din personalul fostului DIE, care s-a regăsit în noul Minister al Integrării Europene.

Strategia şi atitudinea Guvernării PSD la nivelul integrării europene s-au perpetuat şi după pierderea puterii de către acesta în decembrie 2004. Guvernările ulterioare vor continua atitudinile şi manevrele PSD-iste privind îndeplinirea criteriilor de aderare şi negocierile. Se va perpetua şi chiar accentua controlul centralizat, atunci când nu afecta anumite interese partizane.

Cu toate aceste handicapuri şi dificultăţi, calea pe care România a fost angajată, prin hotărârea summit-ului UE din decembrie 1999 de a deschide cu aceasta negocierile de aderare, va duce la integrarea efectivă a ţării în UE la 1 ianuarie 2007. Era o împlinire la care înainte cu un deceniu se putea cu greu spera.

VI – Concluzii

În decembrie 1999, nivelul transpunerii în viaţă a reformelor, starea Justiţiei şi a administraţiei româneşti, precum şi situaţia economiei ţării erau departe de a satisface cerinţele criteriilor de aderare la UE. Deschiderea negocierilor de aderare cu România a fost, deci, o decizie politică. A fost un succes politic major al Guvernării 1996-2000.

Începerea negocierilor a fost favorizată atât de avantajele pe care lărgirea UE le prezenta pentru Occident cât şi, doresc să cred, de luarea în considerare de către acesta a obligaţiei morale pe care o avea faţă de ţările din Europa de Est abandonate Uniunii Sovietice după cel de al II-lea Război Mondial.

Ea a devenit însă posibilă datorită credibilităţii de care s-a bucurat în Occident Guvernarea 1996-2000. Faptul că această Guvernare a avut ca pilon central PNŢCD, partid creştin-democrat, purtător al valorilor de libertate, justiţie şi solidaritate, valori ce s-au aflat şi la baza construcţiei UE, a determinat nu numai credibilitatea acestei guvernări, dar şi-a pus amprenta şi pe actele şi acţiunile ei. Ea este cea mai curajoasă Guvernare de după decembrie 1989, în sensul asumării riscurilor sociale ale reformelor.

Închei afirmând că Guvernarea 1996-2000, în comparaţie cu toate celelalte, care s-au succedat din decembrie 1989 şi până astăzi, apare ca fiind de departe cea mai performantă, singura angajată cu adevărat în promovarea valorilor şi modelului european şi a intereselor poporului român.