Dialoguri esenţiale cu Alexandru Herlea despre „problema românească”


Nicolae Florescu: Domnule Alexandru Herlea, vă propun să reluăm discuţia de faţă de la un punct nevralgic al vieţii sociale şi politice româneşti actuale, şi anume alegerile prezidenţiale.

Alexandru Herlea: De acord. Principalul eveniment politic din România, săptămâna viitoare, este cel de al doilea tur al alegerilor prezidenţiale. Acesta reprezintă un moment, un aspect, dintr-un larg ansamblu care defineşte şi caracterizează realitatea politică românească, şi care este submediocru, vulgar şi trist.

N.F.: Da, din păcate! Eu aş spune chiar că ne-a lipsit punctul de vedere general, ca să observăm, acum, că atât contextul actual, cât şi înţelesul ideologic al sensurilor existenţei româneşti au fost pregătite de multă vreme, în aşa fel încât, de pildă, alegerile reprezentanţilor noştri în Europa nu au certificat altceva decât expresia postcomunistă, strangulantă şi profund nocivă în care ne ducem viaţa, fără a sesiza prăpastia, dezastrul în care trăim şi în care, mai ales, vom aluneca fără scăpare, într-un viitor nu prea îndepărtat. Dumneavoastră vă număraţi printre cei care au trăit, şi într-un plan, şi în altul, realitatea românească. Pentru că aţi fost blocat şi nu aţi putut să participaţi la acest proces al democratizării pe care acele alegeri trebuiau să-l reprezinte în Europa de azi.

A.H.: Aveţi încă o dată dreptate. Contextul românesc se înscrie într-un context general, european şi mai larg global, internaţional, care este acela al promovării unei abordări extrem de pragmatice, cinice, în care, cred că am mai spus-o, singura valoare promovată este eficacitatea. Şi asta în detrimentul tuturor celorlalte valori, de ordin moral.

N.F.: Ce poate fi mai cinic decât să-ţi trimiţi reprezentanţi europeni, selectaţi dintre debili mintali, estropiaţi, semidocţi şi semianalfabeţi, valenţe degradante ale ideii de umanitate, fiinţe descompuse nu numai moral, dar, în primul rând, animalizate prin trecerea lor în sistemul prelungit al noului om comunist?!

A.H.: Alegerile europene din România sunt expresia realităţii politice din tara noastră şi reprezintă o exemplară continuitate a politicii structurilor care deţineau puterea, până la căderea zidului Berlinului. Ele continuă să o deţină şi astăzi, sub alte forme mai rafinate, cu mijloace – să le spunem, democratice, dacă se poate numi astfel monopolul puterii deţinut prin controlul mass mediei, al economiei şi al întregii vieţi sociale şi politice a ţării. Sub anumite aspecte, cele legate de deţinerea puterii, situaţia a rămas neschimbată din 1989 până astăzi, ea se caracterizează prin monopolul pe care foştii tovarăşi, nomenclatura, securitatea, continuă să-l aibă în România…

N.F.: Deci prin ceea ce a fost învins Constantinescu, în esenţă, şi nu prin declaraţiile pe care le-a făcut!

A.H.: Constantinescu nu a fost învins, Constantinescu nu a fost niciodată un adevărat luptător, ca să poată fi învins. Constantinescu a fost singurul preşedinte de după 89 de care nu ne-a fost ruşine, un preşedinte care a avut un comportament, o atitudine, o viziune care erau cele ale preşedintelui unei ţări care trăieşte în democraţie de mai multe secole.

N.F.: Viziune utopică.

A.H.: Da, utopică. Sigur că atitudinea lui intelectuală a fost foarte elegantă, frumoasă, dar era atât de ruptă de realitatea românească, încât lucrurile nici nu puteau să se desfăşoare altfel. El se vedea ca un adevărat preşedinte, un arbitru, un om care să vegheze la corecta funcţionare a instituţiilor statului. Însă aceste instituţii erau sub controlul „tovarăşilor” şi atunci lucrurile erau complet deformate. Dacă eliminăm ipoteza, avansată de unii, ca el ar fi fost un agent al Securităţii, cum se poate explica declaraţia lui Constantinescu, imediat după câştigarea alegerilor, că Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara nu-şi mai are rostul, pentru că noi am câştigat puterea, altfel decât printr-o naivitate fără margini. Este atât de aberantă această declaraţie, încât nu merită a fi comentată.

N.F.: Ea vine într-un nemijlocit contact cu ceea ce trăim astăzi.

A.H.: Şi cu ceea ce s-a întâmplat şi după alegerile din 1996. Este vorba despre alianţa care s-a încheiat cu PD-ul lui Roman, şi care era o alianţă ce nu putea să aibă alt rol decât să ducă la…

N.F.: Alianţa, de fapt, cu Băsescu, pentru că rezultatul ăsta a fost. Roman a căzut, şi a venit Băsescu cu toţi ai lui, iar PD-ul nu s-a schimbat cu nimic. A rămas acelaşi: expresie kaghebistă a imbecilităţii şi ticăloşiei comuniste „educată” la „Ştefan Gheorghiu”.

A.H.: Da, în cea mai mare parte. PD-ul este însă foarte greu de definit. El reuneşte reprezentanţi ai eşalonului 2 al PCR, securişti, mafioţi, aventurieri obraznici, oportunişti precum şi câţiva „pragmatici”, adesea foşti PNŢCD-işti, care consideră că pot combina interesele personale cu păstrarea unui angajament în favoarea unor valori pe care înţeleg să continue să încerce să le promoveze. Ei consideră că au o şansă să o facă din interiorul partidului; este, sunt convins, o mare naivitate. În privinţa lui Roman şi Băsescu, eu consider că Roman era altceva decât Băsescu. Rămânând un „tovarăş”, el este mai rafinat, băiat a lui Valter Roman, legat de structurile kaghebiste, legat de Moscova. Băsescu, şi el alt securist – pentru că nu putea să fie altfel în diferitele posturi ocupate înainte de ‘89, ca cel de la Anvers – dar mai puţin legat de înalta nomenclatură stalinistă, cum era cazul lui Roman. El este reprezentantul unei categorii a Securităţii şi nomenclaturii, cea a şmecherilor abili, care au descoperit şi folosit din plin oportunităţile care le sunt oferite de noua conjunctură. Trebuie însă să recunoaştem şi unele luări de poziţie lăudabile, cel puţin în aparenţă, cum sunt cele în favoarea basarabenilor. Ele sunt însă cu siguranţă determinate şi de interese electorale, la fel ca şi condamnarea comunismului, declaraţie rămasă fără nici o consecinţă practică şi care nu a fost decât praf în ochii opiniei publice, aruncat de şmecherul de Băsescu. Există, totuşi, o oarecare diferenţă între poziţiile acestuia pe planul politicii interne, care se caracterizează prin promovarea fără limite a clientelismului politic, a mafiotismului şi prin afirmarea de tendinţe dictatoriale, datorate, între altele, lipsei lui de educaţie, cultură şi viziune politică, şi pe de altă parte de atitudinea lui pe planul politicii externe, unde susţine legăturile cu Occidentul şi apără interesele românilor din afara graniţelor.

N.F.: Evident recuperată prin lecţia hruşciovistă, brejnevistă şi, în ultima instanţă, putinistă, cu o condiţie etnică aproximativă şi confuză, cu grobianism funciar ce demonstrează puţinătatea educaţiei şcolare şi mentalitatea de târlă, ca să nu spun de clan ţigănesc, pe care o cultivă de la cuvânt, până la dezlănţuirea patologică a dansului de tip cazacioc, sfidând naţiunea peste care a fost propulsat de votul tembel al unui sfert de populaţie, ea însăşi aproximativă şi confuză în ţinuturile româneşti din ultimele şapte decenii.

A.H.: El este vârful de lance al unor mafioţi care ştiu să profite de sistem, să-şi aproprieze bunurile publice ce se privatizează, sa deturneze bani publici şi europeni, să facă afaceri dubioase de tot felul ş.a.m.d. Băsescu este, de fapt, un animal politic, politica având în această accepţiune un caracter mafiot; este reprezentantul mafiei politico-afaceriste ce controlează România din 1989 încoace.

N.F.: N-aş insista asupra acestei persoane ce se caracterizează, mai ales, prin primul termen al formulei întrebuinţată de dvs. Aş vrea să continuăm fenomenul Băsescu prin definirea echipei a doua, intrată în sistemul politic actual, principialmente cel al aşa-zisului PDL, dar, din păcate, nu numai. Ar fi mai productiv să ne oprim asupra consilierilor lui Băsescu, echipa care s-a format la „Ştefan Gheorghiu”, care chiar a persistat să existe şi să se definească după ce „Ştefan Gheorghiu” nu a mai fost institutul acela politic kaghebist, pe care-l cunoaştem, şi oamenii aceştia au început să-şi ia burse în străinătate, în America mai ales, să înveţe politica de acolo şi să vină să o experimenteze în viaţa românească, într-un mod care este, în momentul de faţă, de-a dreptul scandalos. Preda, Cotoi, Lăzăroiu sau alţii ce nu s-au ridicat până la rangul de consilieri, dar ar putea oricând să devină: Macovei, Anastase, Boureanu şi alţii asemenea predestinaţi.

A.H.: Da, şi eu cred că Băsescu este reprezentantul acestei generaţii, de lupi mai mult sau mai puţin tineri care se bat pentru a ocupa poziţii politice, economice şi sociale cat mai înalte. Evantaiul este larg; în anturajul lui găsim un Cristian Preda, consilier, azi eurodeputat şi un Silvan Ionescu, ofiţer de securitate de care – se pare – Băsescu era foarte apropiat când era la Anvers. Tot acest anturaj al lui este format, în marea lui majoritate, de reprezentanţii fostelor tinere speranţe ale comunismului ceauşist, astăzi deveniţi reprezentanţi ai capitalismului sălbatic din România, aşa cum i-aţi caracterizat şi dvs.

N.F.: Ne-au întors înapoi cu două secole.

A.H.: Da, ne-au întors înapoi cu două secole, şi încercând să utilizeze sprijinul american. Băsescu nu ştiu dacă se mai bucură, dar cel puţin se bucura de un asemenea sprijin american. Sprijinul acordat de Occident foştilor tovarăşi nu este de dată recentă, el s-a manifestat imediat după decembrie 89 şi a continuat. Să nu uităm, spre exemplu, că atunci când s-au câştigat alegerile de către Convenţia Democratică, în 1996, ambasadorul american de la Bucureşti pleda pentru păstrarea la putere a lui Iliescu. Aşa a rămas Geoană ambasador în America, tot cu sprijinul americanilor, care au insistat pe lângă Constantinescu să nu-l debarce.

N.F.: Care sunt soluţiile pe care dvs. le vedeţi pentru ieşirea din această situaţie în care, practic, românii nu au nici o posibilitate de schimbare?

A.H.: Situaţia de astăzi din România este dramatică, profund tristă şi îngrijorătoare. Ea se caracterizează în primul rând prin lipsă de alternativă. Noi ne găsim într-o situaţie rea, mai dramatică, decât acum 20 de ani, pentru că atunci aveam de ales între tovarăşii deghizaţi în democraţi, reprezentaţi de Iliescu, Roman şi întreaga companie – printre care şi Băsescu, că era tot în tabăra lor – şi adevăraţii democraţi, victimele ororilor comuniste, reprezentaţi de Corneliu Coposu. Ori, astăzi noi nu mai avem, pe scena politică românească, o formaţie, un partid cât de cât puternic şi reprezentativ care să fie purtătorul adevăratelor valori, reprezentantul autentic al identităţii noastre naţionale, un partid care să militeze pentru o democraţie reală, pentru o viaţă social-politică civilizată, un partid care să apere cu adevărat interesele României şi ale românilor. Distrugerea PNŢ-ului a fost planificată, a fost dorită, iar cei care au urmărit-o cu mult profesionalism securist şi cu multă perseverenţă s-au dovedit redutabili realizatori. Situaţia în care PNŢ-ul se găseşte este opera acestora, pentru că schimbările din ’89 – şi asta am mai subliniat-o –, şi nu numai în România, s-au făcut în urma unui gentlemen’s agreement cu Occidentul, în care s-a lăsat forţelor reprezentate de nomenclatură, de securitate, de KGB – vorbesc în general de toate ţările – mână liberă să gestioneze perioada de tranziţie; deci, să creeze această nouă burghezie care nu era decât o mutaţie a fostei elite comuniste, cu toate caracteristicile legate de lipsa de cultură, de vulgaritate, de lipsă de corectitudine, de banditism, care definesc naşterea acestei noi „burghezii”. Dacă în unele ţări foste comuniste forţele democrate au putut să influenţeze pozitiv şi puternic evoluţiile de după căderea zidului Berlinului, în România ele au fost mult mai firave şi nevolnice. Ca să răspund direct întrebării dvs. consider că se impune în mod imperios crearea unui partid care să reprezinte, aşa cum spuneam, interesele României şi ale românilor, un partid care să poată reprezenta o alternativă reală la dezastrul guvernării actuale şi care să determine renaşterea speranţei ce a dispărut după relativul eşec al guvernării CDR şi al preşedinţiei Constantinescu, eşec organizat şi orchestrat de Securitate.

N.F.: A noului sistem, de fapt, care conduce, care coordonează de două decenii piaţa Europei răsăritene. Aici, eu aş pune mai mult accentul pe ideea criminală – şi nu mă feresc să spun cuvântul acesta – a „coexistenţei paşnice”, ce s-a născut într-un moment dramatic pentru istoria Europei, şi a continuat să existe, sub forme transformate, uşor numai şlefuite după anii ’90. Ea a dat expresia acestei situaţii pe care Europa niciodată nu a acceptat-o, în esenţă. A jucat-o, de fapt, America împreună cu Rusia, dar niciodată Europa Occidentală, în sine, nu a acceptat-o.

A.H.: Aici nu sunt tocmai de acord cu dvs. Europa a jucat tot în acelaşi sens.

N.F.: Mă gândesc la De Gaulle şi chiar la Adenauer, care au încercat să salveze ceva din Europa. Chiar Anglia, care a avut un joc mai flexibil decât America.

A.H.: Bine, sigur că America şi Rusia reprezentau cei doi poli ai forţei, dar Europa a fost, după părerea mea, tot atât de puţin dispusă să facă sacrificii în numele moralei, ca şi America. De Gaulle a venit să-l viziteze pe Ceauşescu, în 1968, şi a făcut înţelegerea cu China. Mitterand s-a dus la Moscova, la scurt timp după încercarea de înăbuşire a mişcării Solidarnosc din Polonia. Şi s-a dus cu un răvaş de pace. Mitterand a venit apoi la Bucureşti după 89, susţinându-l implicit pe Iliescu, când a fost obligat să calce în picioare drapelul roşu întins de studenţii români în faţa ambasadei Franţei. El a fost cel care s-a opus înlăturării rapide a foştilor tovarăşi, tragerii la răspundere a criminalilor comunişti. M-am oprit la Franţa dar acelaşi lucru se poate spune şi despre politica germană sau a altor ţări europene. Nu cred că Europa este mai brează!

N.F.: Poate că aveţi dreptate, ţinând cont de aceste realităţi înfăţişate.

A.H.: Iar căderea zidului Berlinului este consecinţa logică a acestei politici de coexistenţă paşnică. Şi dintr-un anumit punct de vedere trebuie să recunoaştem că este un succes al abilităţii perfidului Albion – al abilităţii Occidentului, care a reuşit să evite războiul. Ceea ce, dacă facem abstracţie de oribilele suferinţe ale celor care au trăit în comunism este, totuşi, o realizare excepţională.

N.F.: Deşi războiul a continuat pe alt plan, pe planul economic.

A.H.: Sigur că da!

N.F.: S-a mutat de pe un plan pe altul, şi, aşa cum a fost acceptat Hitler, apoi Stalin, tot aşa cum sunt acceptate grosolănia, lipsa de cultură, jocurile economice făcute cu oricine în scopul doar al unora.

A.H.: Ăsta a fost şi este pragmatismul occidental care s-a manifestat şi a dominat întotdeauna.

N.F.: Pentru că aţi reprezentat România în acest conglomerat, care începe să devină, odată cu trecerea anilor, şi foarte reprezentativ probabil, pentru viaţa românească politică, economică şi socială viitoare, şi anume Uniunea Europeană, nu vi se pare că unul dintre elementele fundamentale ale structurii gândirii politice, în perioada actuală, este o încercare de diminuare a structurii naţionale?

A. H.: Proiectul european s-a născut nu numai din dorinţa evitării războaielor, a prezervării păcii, dar şi din cea a realizării unei entităţi care să devină o puternică prezenţă la început de ordin economic şi comercial şi pe urmă politic. O construcţie care să poată juca un rol de prim plan în lume, având capacitatea de a promova valorile de democraţie, libertate, dreptate, solidaritate care constituie baza sa teoretică. Punerea în practică a acestui proiect s-a făcut conform strategiei definite de Jean Monnet, care presupune o evoluţie în timp a proiectului, cu paşi mici, pentru a evita eşecul. Monnet era un pragmatic, un tehnician neangajat politic, care a înţeles să pună tehnicitatea sa la dispoziţia gândirii politice a părinţilor fondatori, Alcide Gaşperi, Konrad Adenauer, Robert Schuman, şi a reuşit. Trebuie să recunoaştem succesul strategiei Monnet, strategie care a făcut posibilă transpunerea în viaţă a construcţiei europene. Aceasta a cunoscut perioade de stagnare sau chiar de involuţie. Astăzi traversăm o perioadă cu urcuşurile şi scăderile ei. Marele succes al lărgirii Uniunii Europene – integrarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est (cu toate că şi la acest nivel sunt multe aspecte negative) s-a suprapus unui eşec privind aprofundarea Uniunii. Blocarea Constituţiei Europene, a proiectului Giscard, înlocuit cu Tratatul de la Lisabona şi alegerea recentă a două personalităţi puţin cunoscute şi – după spusele multor jurnalişti – lipsite de anvergură, Herman Van Rompuy– Preşedinte al Uniunii Europene şi Lady Catherine Ashton– Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe (nu s-a căzut de acord să fie numit ministru de Externe), evidenţiază clar faptul că Uniunea Europeană rămâne încă o construcţie interguvernamentală şi nu una comunitară. Cu excepţia Băncii Europene şi a Parlamentului, celelalte instituţii europene nu au evoluat în ultimul timp în sens comunitar. Mai trist şi grav încă, marile valori morale europene, sunt totalmente subordonate astăzi unui pragmatism amoral ce se sprijină pe o birocratizare excesivă şi o ignorare a adevăratelor realităţi de ordin cultural-istoric, cu precădere cele din noile ţări membre. La acestea se adaugă şi o tendinţă de dezinformare, de manipulare a opiniilor publice. Opinia publică europeană a fost abuzată atunci când s-a creat impresia că se merge spre construcţia de instituţii care să dea mai multă forţă Europei şi s-a ajuns până la urmă la alegerea Preşedintelui şi Înaltului Reprezentant de care am vorbit.

N. F.: Sigur! În acelaşi timp, aş vrea să vă pun o întrebare pe care mi-am pus-o şi eu aseară, când am văzut la una dintre televiziuni, dându-se publicităţii o afirmaţie pe care Prim-ministrul Ungariei o făcea recent, referitoare la Voivodina, care are o anumită independenţă în administraţie. El vorbea în numele poporului maghiar, răspândit în toată lumea asta europeană, cum că ar avea dreptul să aibă autonomia asta asigurată de către Europa. Mă întreb dacă această comunitate europeană, la asemenea presiuni, n-ar fi normal să repună în discuţie acel principiu al specificităţii naţionale şi al păstrării unei anumite structuri naţionale. Pentru că distrugerea structurii naţionale nu merge spre reconstituirea efectivă a unei naţiuni europene. Noi avem mai multe naţiuni ale Europei. În momentul când distrugi aceste structuri, înseamnă că, dintr-o dată, începi să ai state favorizate şi state mai puţin favorizate.

A.H.: Europa este o construcţie nouă, sui generis. Eu cred profund în valoarea acestui proiect, care, după părerea mea, promovează în acelaşi timp regăsirea şi regândirea identităţii europene, prezervarea identităţilor naţionale şi reafirmarea identităţilor regionale. Existenţa acestor trei niveluri este o realitate care are rădăcini adânci în istoria europeană. Identităţile regionale sunt evidente şi escamotarea sau ignorarea lor este contrară marilor valori pe care Europa se construieşte. Înainte de a exista Franţa şi Germania, au existat Bretania şi Burgundia, au existat Prusia şi Bavaria etc. Chiar şi în Franţa, o ţară cu vechi tradiţii de centralizare, identităţile regionale se manifestă, astăzi, din ce în ce mai accentuat. Există o realitate regională care are specificităţile ei şi care prin diversitatea sa aduce o contribuţie reală la bogăţia comună naţională şi europeană care este o bogăţie bazată pe diversitate. Trebuie să ştim să evoluăm, nu să rămânem anchilozaţi, blocaţi în mentalităţi şi concepte depăşite şi care şi-au dovedit cu prisosinţă nocivitatea. De altfel, eu nu cred că asistăm astăzi la distrugerea structurilor naţionale în favoarea unei identităţi europene. Să amintesc că există două concepte, total diferite, care definesc identitatea naţională: conceptul francez, de sorginte feudală, legat de sol, de teritoriu, şi cel german şi est-european, legat de dimensiunea etnică şi culturală. Prietenul meu Ion Varlama prezentat acum mai mulţi ani, în toiul dezbaterilor privitoare la Constituţia europeană, o analiză interesantă şi clară pe această temă. Răspund astfel întrebării dvs. privitoare la utilitatea unei adevărate dezbateri, la nivel european, pe tema specificităţii naţionale, care în nici un caz nu poate fi limitată de graniţele statelor naţionale. Români nu există numai în interiorul graniţelor României. Peste un sfert din ei se găsesc astăzi în afara graniţelor existente. Sigur că este utilă o astfel de dezbatere; ea ar trebui să contribuie şi la definirea conceptului de identitate naţională. Pentru că înainte de a dezbate trebuie să ştii ce dezbaţi.

N.F.: Problema esenţială, în fond, derivă, după opinia mea, tocmai din această constatare pe care dv. o puneţi aici în valoare, pentru că, din păcate, dar conform realităţii istorice, unele state au evoluat pe scara condiţionării reciproce spre fenomenul naţional, în fond al impunerii unei conştiinţe liber consimţite şi acceptate în funcţie de o viziune integratoare, şi o recunoaştere a trăsăturilor definibile, comune. Nu este mai puţin adevărat însă că alte state europene au găsit mai comodă modalitatea unor condiţii federative, şi după exemplul mai mult sau mai puţin imperial, în care uneori au trăit sute de ani, s-au legat sub o administraţie comună, părăsind calea evoluţiei istorice prin încăpăţânarea de a stăpâni la nivel de landuri sau de regiuni. Mai mult sau mai puţin reprezentative în raport tocmai cu aspectul economic, producţia materială aşadar, şi neglijând sau evitând valenţele esenţiale comune ale unei gândiri spirituale, culturale şi religioase specifice, la nivel unitar statal.

A.H.: Identităţile naţionale sunt de factură relativ recentă. Există, clar exprimate, de pe la sfârşitul Evului Mediu, de când Europa şi-a pierdut limba comună, latina, şi Biserica Creştină şi-a pierdut şi mai accentuat unitatea deja ruptă prin schisma din 1054. Eu nu cred că există opoziţie între identitatea naţională şi identitatea europeană, dimpotrivă, cea din urmă trebuie să fie cadrul în care identităţile naţionale şi regionale se pot exprima, afirmarea lor contribuind la afirmarea identităţii europene. Ceea ce s-a întâmplat la alegerile recente ale Preşedintelui şi Înaltului Reprezentant pentru Afaceri Externe europeni denotă stadiul în care se află astăzi Uniunea Europeană. Ea nu este încă suficient de coaptă pentru a da expresie unei realităţi politice mature capabile să-şi afirme identitatea fără ambiguităţi şi continuă să rămână, aşa cum am mai subliniat-o, la nivelul interguvernalitătii unde deciziile mari politice se iau de către şefii statelor naţionale, şi nu la un nivel supranaţional. În acest context nici nu mi se pare atât de absurdă decizia de a alege ca preşedinte al Uniunii Europene o personalitate ca Herman van Rompuy. Principala lui calitate nu este nici carisma şi nici notorietatea, ci capacitatea lui de conciliere a diferitelor opinii. Este un lucru important, dar care rămâne, mai degrabă, un atribut al diplomaţiei sau de secretariat.

N.F.: Nu cumva de aici derivă şi principala neşansă a organismului european pe care îl acceptăm? Această îndelung cultivată regionalitate, impusă nu prin evoluţie spre formaţie naţională, ci prin ruperea şi dezmembrarea conglomeratelor imperiale, prin grave abateri militare, mai ales, prin încălcarea drepturilor omului, neacceptată, pe bună dreptate, în fond, de comunitatea europeană, a dus la unele situaţii ciudate, ca să nu spun, până la urmă, tot imperialiste, tendinţe manifestate prin dreptul la vot, deloc democratic, bazat doar pe accesul aproximativ al regiunilor, al landurilor egalizate cu naţiunile. Faptul că Europa unită, actuală, este una dominant anglo-saxonă nu pune, bunăoară, în evidenţă o gravă diminuare a valenţelor naţionale reprezentate, mai ales, de latinitate?

A.H.: Nu! Nu cred că Uniunea Europeană este dominant anglo-saxonă. Economic şi financiar vorbind Anglia este mai aproape de Statele Unite decât de modelul european, creştin-democrat, al economiei sociale de piaţă. Cei doi piloni esenţiali ai Europei rămân Franţa şi Germania, două ţări care alături de Benelux şi ţările scandinave sunt ataşate integrării dimensiunii sociale în construcţia europeană. Dacă criza actuală şi procesul de mondializare, care constituie o realitate inconturnabilă, pot lăsa impresia că piaţa a devenit dominantă impunându-se politicului şi statelor şi că modelul de dezvoltare keynesian şi Statul protector (Statul-Providenţă) născut în Europa imediat după cel de al Doilea Război sunt depăşite, eu nu cred că aceasta este realitatea. Puterile publice, adică statele, şi pieţele se vor înscrie în viitor într-o adevărată competiţie pentru putere (putere şi contra-putere), fapt ce poate asigura o evoluţie democratică cu luarea în considerare atât a dimensiunii sociale, a securităţii economice şi sociale a cetăţeanului, cât şi asigurarea competiţiei atât de necesare eficacităţii economice. În cea ce priveşte valenţele naţionale de sorginte latină, la care va referiţi, cunosc şi ele o evoluţie în sens european. M-am referit deja la Franţa, dar uitaţi-vă şi la Spania, unde mentalităţile evoluează şi Catalonia îşi exprimă din ce în ce mai accentuat identitatea. Desigur că democraţia parlamentară este de sorginte anglo-saxonă şi că latinii sunt mai monarhişti, mai ataşaţi unui stat centralizat condus de un pater familias. Dar şi aceste diferenţe, ca şi cele de care am vorbit, spre pildă identităţile europeană, naţională, regională, îşi pot găsi echilibrul şi îşi pot aduce contribuţia la construcţia unei Europe a cărei bogăţie o reprezintă diversitatea.

N.F.: Nu acest aspect tind eu să-l aduc în discuţie. Mai mult încă, chestiunea nu mi se pare a fi una definibilă politic, ci structurată tocmai economic, exact după principiul ce justifică istoric naşterea imperiilor până la acel revoltător drept extremist al vitalismului exacerbat: spaţiul vital.

A.H.: Sigur că economicul joacă un rol important, ce nu poate fi neglijat, însă politicul – care este expresia unei opţiuni liber exprimate a cetăţenilor – trebuie să-şi spună cuvântul. Statele europene, Uniunea Europeană au astăzi un rol important de jucat. Să amintesc, spre exemplu, rolul ce trebuie să-l joace în asigurarea regulilor comerciale echitabile şi în reglementarea procesului de mondializare, în cadrul căruia concurenţa între produsele ţărilor cu protecţie socială ridicată (ţările europene) şi cele cu protecţie socială slabă sau inexistentă (China, India etc.) este viciată, devine incorectă, lipsită de loialitate. În ceea ce priveşte spaţiu vital şi cel de Hinterland pus pe tapet de Germania nazistă ca spaţiu de securitate (spaţiu controlat sau finlandizat) invocat de cealaltă putere totalitară – Rusia sovietică – sunt convins că ele nu o să mai fie în viitor decât o sinistră amintire. Din nefericire, astăzi încă, Rusia lui Putin nu poate renunţa la reflexele imperiale ce o caracterizează şi care cunosc recent o resurgenţă agresivă.

N.F.: Aş dori să revin la originile construcţiei europene, la creştin-democraţie şi la cele şase state fondatoare ale Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului. Italia – pe atunci creştin-democrată – a fost chiar prima naţiune care a pledat pentru ideea Statelor Unite Europene. Astăzi există o atitudine rău-voitoare faţă de democraţia creştină, la nivel european.

A.H.: Nu cred că putem vorbi de rea voinţă în cea ce priveşte creştin-democraţia, este mai degrabă o pierdere de influenţă a acesteia atât în unele state europene ca Italia, cât şi la nivel european, unde creştin-democraţia este înecată, dominată de tendinţele mai de dreapta din Partidul Popular European. Această pierdere de influenţă îşi găseşte explicaţia, cel puţin în parte, în uzura cauzată de exerciţiul puterii, proces normal în orice democraţie. Italia care, cu democraţia creştină şi Alcide De Gasperi, a jucat un rol de seamă în lansarea proiectului european (a fost a treia mare ţară fondatoare a construcţiei europene) se găseşte astăzi, cu Berlusconi, acest bufon al Europei – cum este denumit de unii jurnalişti, într-o situaţie mai marginală. Democraţia creştină, în Italia, a fost practic devertebrată – şi asta în contextul în care creştin-democraţia se găseşte la nivel european în plină pierdere de viteză în favoarea unor abordări populisto-liberale. Şi asta în ciuda faptului că proiectul Uniunii Europene din 1950 până la sfârşitul secolului a fost dus înainte de creştin-democraţie, în alianţă cu social-democraţia. Astăzi, creştin-democraţia se găseşte diluată şi a rămas minoritară în sânul familiei populare de centru-dreapta, a Partidului Popular European. Acesta, constituit în 1996, a fost cadrul în care creştin-democraţia, ce reprezenta esenţialul acestui centru-dreapta, s-a găsit într-o situaţie de inferioritate în urma deschiderii porţilor unor formaţii care nu au în comun cu creştin-democraţia decât faptul că sunt adversarii, concurenţii, social-democraţilor. Valorile, viziunea şi abordările politice ce caracterizează o mare parte a acestor partide de dreapta sunt mai îndepărtate de creştin-democraţie decât ceea ce separă creştin-democraţia de social-democraţie. Şi aceste formaţii, Forza Italia a lui Berlusconi, Partido Popular a lui Aznar, conservatorii britanici, UMP-ul (Union du Mouvement Populaire) a lui Sarkozy, fac ca Partidul Popular European să nu mai fie expresia valorilor autentic creştin-democrate, a valorilor care au stat la originea lansării proiectului european. Această realitate este un numai tristă, ci şi dăunătoare proiectului european. Prezenţa PDL-ului lui Băsescu în Partidul Popular European se explică prin această evoluţie a PPE-ului. Secretarul general al acestuia, pragmaticul, cinicul Antonio Isturiz Lopez, l-a curtat pe Băsescu şi a considerat o victorie personală prezenţa PDL în PPE, ştiind perfect că valorile promovate de PDL nu au nimic comun cu valorile europene. Să amintesc că pe 9 decembrie, la Berlin, cu o zi înainte de Summit-ul European, se desfăşoară congresul PPE şi alegerea noului Birou al Partidului. Atât preşedintele, Wilfried Martens (a şi scos o carte cu această ocazie), cât şi secretarul general, Isturiz Lopez, vor fi, probabil, realeşi. Wilfried Martens, un autentic creştin-democrat, este dominat, din nefericire, de secretarul general, care reprezintă partidele de dreapta, populare, din PPE. Această evoluţie a Partidului Popular European a provocat reacţii. De exemplu, partidul francez CDS (Centre des Democrats Sociaux), condus de François Bayrou, care ocupă un post de prim-plan în conducerea PPE-ului, a părăsit această formaţie în momentul în care UMP-ul a devenit membru, în ciuda opoziţiei CDS-ului. PNŢCD, care se găsea într-o situaţie similară cu a CDS-ului, nu votat contra admiterii PDL, ci s-a abţinut. Un mod clar a-şi manifesta opoziţia, fără se găsească într-o situaţie cu cea CDS-ului şi să fie obligat moral să părăsească PPE-ul.

N.F.: Dar, totuşi, nu vi se pare că ceea ce dispare din construcţia asta europeană actuală este tocmai social-democraţia nordică? Iniţial, ea era în legătură directă cu democraţia creştină. Erau, practic, cele două forţe. Ori, în momentul de faţă, această social-democraţie nordică a dispărut. Deci, şansa lui Iliescu al anilor ’90 de a se mai lega de Suedia ca model

A.H.: Eu n-aş zice că a dispărut. Modelul suedez nu şi-a pierdut vigoarea şi seducţia şi rămâne încă un model la nivel social, ca şi la alte niveluri – cel ecologic şi cel al dezvoltării durabile. Eu cred că Suedia, ca de altfel şi alte ţări scandinave (Danemarca, Finlanda) pot reprezenta modele. Ele sunt extrem de actuale, mai ales fată de criza capitalismului financiar, care a scos în evidenţă limitele acestuia. Să nu uităm că Suedia, cu câţiva ani înaintea crizei ce a debutat în toamna lui 2008, a luat măsuri eficace de asanare a finanţelor publice, ceea ce i-a permis să fie mai puţin afectată de aceasta. Ieşirea din criză, care începe astăzi să se contureze, se realizează – spre surprinderea şi indignarea multora – fără a se trage nici un fel de învăţăminte din cele petrecute. Uitaţi-vă la comportamentul băncilor, care îşi reiau activitatea pe aceleaşi baze, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ori, situaţia asta mi se pare anormală, îngrijorătoare şi nu de bun augur. Pentru că un capitalism bazat pe speculaţii financiare, în care aspectul productiv trece pe planul doi, nu poate să reprezinte o soluţie şi mi-e tare teamă că vom asista, dacă nu se iau măsuri clare de corectare, la noi situaţii dificile, la noi crize.

N.F.: Aş reveni la problema regionalizării, pe care o exemplific cu Serbia. Şi, în general, cu ceea ce se întâmplă în Peninsula Balcanică. Această fărâmiţare nu duce spre o contradicţie? În parte, lucrurile astea par să se consume iarăşi doar în Estul Europei, dar nici în Vest nu stau mai bine, sub raportul unităţii naţionale. Nimeni nu vrea să recunoască o asemenea tendinţă de dezmembrare şi de ruptură din consensul iniţial. Spre exemplu, Italia de Sud şi Italia de Nord, recunoaşterea unui anume separatism catalunian, în Spania, povestea, ca o bombă, oricând explozivă, din Irlanda, şi căutările de nuanţare regională în existenţa imperială a Marii Britanii.

A.H.: Evident că aveţi dreptate. Deocamdată, nici Franţa, nici Italia, nici alte state nu acceptă punerea sub semnul întrebării a statului naţional centralizat. Dar este adevărat că există abordări diferenţiate conform zicalei franceze: “deux poids et deux mesures” sau a dictonului latin “quod licet Iovi non licet bovi”. Noi, cei din Europa de Est, suntem, în mod evident, consideraţi, dacă nu mai puţin civilizaţi, cu siguranţă cu o experienţă mult mai redusă de viaţă democratică, ceea ce le permite occidentalilor să ne dea lecţii. Şi acest lucru este în mare parte justificat. Europa de Centru şi de Est a intrat în Uniunea Europeană adoptând modelul occidental. Asta nu înseamnă că noi, cei din centrul şi estul Europei nu contribuim şi nu vom contribui din ce în ce mai accentuat la evoluţiile ce vor veni. De altfel, ţările din centrul şi estul Europei, care în marea lor majoritate sunt ţări mici, sunt, putem spune, privilegiate datorită respectării principiului totalei egalităţi între toate statele membre ale Uniunii Europene. Astfel, spre exemplu, noile ţări membre, cu o populaţie de 21% din totalul populaţiei Uniunii, ocupă un număr dublu de locuri la Comisie şi la Curtea de Justiţie comparativ cu cel atribuit celor şase ţări fondatoare, care regrupează 47% din totalul populaţiei. Dar, revenind la subiect, eu cred, o repet, că o Europă adevărată nu se poate construi decât cu păstrarea statelor naţionale şi în acelaşi timp cu recunoaşterea şi afirmarea identităţilor regionale. A fi o naţiune nu înseamnă – şi nu a însemnat niciodată – naţionalism exacerbat. V-aţi referit mai devreme la Voivodina, amintind de o anumită autonomie de care se bucură ungurii în administraţia provinciei. Consider că este un lucru pozitiv şi justificat. Dacă este acolo o specificitate, las-o să se afirme. Dar, rămânând la Serbia, să evocăm şi problema Văii Timocului şi a românilor din Banatul sârbesc, cărora li se refuză cu încăpăţânare şi chiar cu brutalitate afirmarea identităţii. Cred că Statul Român ar trebui să fie mai prezent şi mai activ în această zonă, ca de altfel şi în unele zone din Ucraina – Bucovina de Nord, ţinutul Herţei, Maramureşul istoric, sudul Basarabiei etc. Deocamdată, sigur, lucrurile sunt încă foarte sensibile. Opinia publică, în marea ei majoritate, în multe state europene, atât din estul, cât şi din vestul Europei, nu este suficient de pregătită cultural, de educată, ca să accepte ideea respectării identităţilor regionale. Doresc, de asemenea, să subliniez că atât naţionalismul, cât şi regionalismul fundamentalist, exacerbat, s-au dovedit a fi – istoria este plină de exemple – teme de manipulare a opiniei publice. Ele sunt utilizate pentru cucerirea puterii sau ca acţiuni de diversiune care nu servesc decât interese de grup în detrimentul adevăratului interes naţional, regional sau cel al unei minorităţi. Este o manipulare ieftină şi grosolană, care însă prinde cu uşurinţă, fiindcă face apel la sentimentul identitar profund ancorat în orice fiinţă umană. Este, de asemenea, evident şi insist asupra faptului că de fiecare dată când manipularea reuşeşte, democraţia regresează.

N.F.: Nu mai ridic problema Greciei, care nu va accepta niciodată să rezolve diferendul cu Turcia.

A.H.: Eu sper într-un comportament civilizat, cu adevărat democrat. Acesta nu poate să ducă decât spre acceptarea particularismelor, a adevăratelor identităţi. Încă o dată, bogăţia este formată din diversitate.

N.F.: Aici sunt de acord cu dvs. Dar mai rămâne un aspect care poate avea o conotaţie culturală, şi anume aspectul religios. Pentru că, dacă nu se va ajunge la unitate creştină – şi iată că nu se ajunge – starea de lucruri va continua să fie una disociativă în toate planurile. Eu speram ca, după Ioan Paul al II-lea, să fie continuată politica de înţelegere – evident, religioasă – între Răsărit şi Vatican. Spun Vatican în sensul Bisericii Catolice generalizate. Dar această unire, care ar fi însemnat şi o lovitură foarte abilă dată sectanţilor şi tipului acestuia de împărţire, de fapt de disociere a vieţii religioase, stăruie în momentul de faţă într-o stranie confuzie. Nu se mai merge mai departe, nu se mai face nici un pas mai departe, care ar fi probabil necesar pentru unirea reală a Europei. Eu sunt convins că ar fi super necesar.

A.H.: Sigur că da! Numai că trebuie să mai treacă multă vreme pentru ca ortodoxismul, în cadrul căruia ortodoxismul rusesc este preponderent şi ocupă un loc cheie, să joace un rol comparabil cu cel al catolicismului în Uniunea Europeana. Cu toate că are o dimensiune europeană importantă, Rusia rămâne încă o mare putere euro-asiatică care îşi păstrează caracteristicile. Nu mâine se va discuta despre o eventuală intrare a Rusiei în Uniunea Europeană.

N.F.: Iată că atingem, în fine, şi punctul esenţial, nevralgic, ce a dus, de câteva sute de ani, la tragedia contemporană a Europei. Avea dreptate Putin când îşi avertiza „colegii” din blocul NATO de imposibilitatea evitării din discuţie a Rusiei. Dar nu aşa cum spera el şi comunismul agonic al Moscovei, prin prelungirea unei coexistenţe fără asumarea reală a consecinţelor, a dezastrelor pe care Rusia le-a comis în ultima jumătate de veac de după cel de-al doilea război mondial, nu doar în Europa, ci în întreaga lume. Ea şi ei, cei din grupul Tratatului de Pace din 1947 trebuie să lichideze, la modul istoric, tot ceea ce au hotărât să constituie marea disoluţie europeană. Nu s-a ajuns chiar la împărţirea întregii Germanii în zone de influenţe, dar în multe situaţii Rusia este vinovată de ceea ce s-a întâmplat cu Regiunea Autonomă Maghiară, la nivel românesc, imediat după încheierea războiului, în vremurile trădării naţionale, concepută şi executată de Ana Pauker şi Gheorghiu Dej. De aceea eu n-aş pune problema prelungirii Comunităţii Europene în situaţia asta. Aş pune problema existenţei, ca putere spirituală, a creştinismului.

A.H.: Aveţi perfectă dreptate, consecinţele celui de al Doilea Război Mondial şi ale Tratatului de Pace din 1947 sunt departe de a fi complet lichidate. România continuă să fie una din ţările cele mai afectate, teritoriile ocupate de Rusia sovietică continuă să rămână în afara graniţelor sale. Condusă de Iliescu, servitor docil al KGB-ului, şi de FSN-ul său, România a refuzat, la începutul anilor ’90, să profite de slăbiciunea Moscovei şi de situaţia politică imediat următoare căderii zidului Berlinului pentru a acţiona în sensul eliminării consecinţelor pactului Molotov-Ribentropp. Să amintesc, în acest context, extraordinara manifestare din Ţările Baltice din 23 august 1989, data aniversării sinistrului pact. Lanţul uman, de 600 de km, care a unit Vilnius cu Tallinnul trecând prin Riga, a arătat lumii întregi voinţa acestor ţări de a-şi recâştiga independenţa şi a determinat Rusia să cedeze. Dacă românii procedau la fel, probabil că problema Basarabiei şi poate şi cea a Bucovinei erau astăzi rezolvate. De altfel, lanţul uman trebuia, era prevăzut iniţial, să se întindă din România în Finlanda, trecând prin Polonia şi Ţările Baltice şi să cuprindă astfel toate cele 6 ţări afectate de pactul Molotov-Ribentropp. Eliminarea definitivă a consecinţelor Tratatului de Pace din 1947 rămâne o mare temă de rezolvat pentru Uniunea Europeană. O rezolvare care va permite Uniunii Europene să se întărească, pentru că ea va semnifica materializarea valorilor morale pe care Uniunea este construită şi pe care înţelege să le promoveze. Valorile de libertate, democraţie, dreptate, solidaritate care stau la baza construcţiei europene au, desigur, o accentuată legătură cu morala creştină. Europa, cum subliniaţi, este spiritual, moral, cultural puternic marcată, structurată, de creştinism şi valorile creştine sunt comune tuturor Bisericilor. Respectarea identităţilor şi istoriei fiecăreia din ele, ortodoxă, catolică, reformată, protestantă, trebuie, consider, nu numai acceptată, ci şi încurajată, în numele diversităţii, care este o bogăţie comună. Cum este diversitatea naţională şi regională o bogăţie a Europei. O atitudine ecumenică, de împăcare, de apropiere, de promovare de acţiuni comune este, desigur, de dorit, şi acţiunile papei Ioan Paul II-lea sunt puncte de reper pentru evoluţiile viitoare. Fără să intru prea adânc în comentarii pe plan bisericesc, constat că există rezerve şi reticenţe care împiedică accelerarea procesului de dezvoltare ecumenică. Istoria recentă a Bisericii Ortodoxe ridică, de altfel, semne de întrebare. Supusă puterii comuniste, ea a fost o curea de transmisie pe care aceasta a utilizat-o. Ortodoxismul, prin tradiţia lui istorică, a fost din totdeauna supus puterii laice şi Bisericile Ortodoxe nu au jucat niciodată un rol de contraputere faţă de puterea laică, dimpotrivă. Acest fapt a fost utilizat cu multă abilitate de către comunişti, ierarhia ortodoxă fiind adesea KGB şi Securitate în sutană. Atenţie, nu generalizez, au existat şi preoţi ortodocşi care au avut o atitudine exemplară în opoziţia fată de regimurile totalitare, faţă de regimul comunist. Realitatea poziţiei oficiale a Bisericii Ortodoxe s-a resimţit însă în mod tragic în viaţa politică a ţărilor majoritar ortodoxe, constituind o frână în afirmarea democraţiei. O neseparare între Stat şi Biserică sau o subordonare a uneia faţă de cealaltă este mai degrabă favorabilă totalitarismelor decât democraţiei.

N.F.: Aveţi pe deplină dreptate, dar eu cred că Europa în sine – fiindcă întotdeauna, oricât de mult am vrea noi să împingem lucrurile şi prin intrarea Rusiei, totuşi graniţele Europei au fost pe Nistru şi nu pe Bug. O altă chestiune pe care aş dori s-o discut cu dvs. ar fi în ce măsură comunitatea europeană poate să ignore trecutul. Fiindcă, în măsura în care se poate discuta despre aspectele, nu întotdeauna structurate în folosul unei dezvoltări naţionale, la fel de bine se pot aduce în discuţie şi inechităţile Vaticanului, în aceeaşi direcţie în care, sau din care, a luat conştiinţă de sine protestantismul. Nu mă refer la reformele europene cunoscute, ci, aproape în chip exclusiv, la aceea pe care refuzăm să o discutăm: anglicanismul. Nu prin tăcere sau prin omisiune se rezolvă o astfel de problemă cu consecinţe încă tragice din punctul de vedere al umanismului pe care năzuim să-l apărăm nedezminţit.

A.H.: Graniţele Uniunii Europene sunt definite de respectarea valorilor de care am vorbit, de libertate, democraţie, drepturile omului, solidaritate, dreptate, de o economie care să nu fie numai eficientă, dar să asigure şi o securitate socială, într-un cuvânt de un mod de viaţă. Desigur, toate limitate geografic. De aceea nu cred că putem vorbi de o graniţă europeană pe Nistru. În Transnistria a existat şi există, de altfel, o prezenţă românească importantă şi Ucraina de vest, în bună parte greco-catolică şi până la al Doilea Război, poloneză, română, slovacă, fostă austro-ungară până la Primul Război, este şi ea profund europeană. Construcţia europeană şi-a propus, cum am mai subliniat, promovarea valorilor, iar respectarea identităţii şi a diversităţii fac parte integrantă, sunt aspecte esenţiale ale acestora, fiind intim legate de drepturile omului. Umanismul – “religie a omului” prin importanţa acordată acestuia – este şi el, alături de creştinism, unul din pilonii identităţii europene.

N.F.: Totuşi, afirmaţiile politice care se fac la nivel european, la nivelul Uniunii Europene, ne contrazic. Pentru că se spune: să lăsăm la o parte trecutul, nu ne mai interesează. Viitorul ne interesează, nici măcar prezentul.

A.H.: Eu nu fac deloc o astfel de lectură, chiar dacă există luări de poziţie ca cele pe care le evocaţi. Ele sunt expresia unui pragmatism excesiv şi nu a unei atitudini profund europene. Europa respectă trecutul integrându-l, ea este un exemplu extraordinar de o nouă atitudine, de conştientizare a realităţilor, a substanţei identităţii europene. Sunt, poate, prea idealist, dar ramân optimist şi convins că se evoluează în sensul respectului trecutului, a tradiţiilor, a valorilor. Dacă toate celelalte civilizaţii s-au construit pe ruinele unei civilizaţii precedente, Europa înţelege să se construiască respectând civilizaţiile anterioare, promovând tradiţiile şi identităţile naţionale şi regionale, nu distrugându-le.

N.F.: Nu cumva, însă, printr-o asemenea închidere de ochi înaintăm spre un posibil turn Babel?

A.H.: Nu cred, şi vă răspund pe scurt referindu-mă la un aspect esenţial, conceptual. Vorbeam ieri, la Târgul de Carte Gaudeamus, cu un coleg şi amic, Basarab Nicolescu, un discipol al lui Ştefan Lupaşcu şi promotorul transdisciplinarităţii. El insistă şi subliniază că pentru înţelegerea lumii în care trăim este imperios să acceptăm evoluţia logicii, care trebuie, este obligată, să treacă, în anumite circumstanţe şi în contextul acceleratei complexificări a lumii contemporane, de la logica aristoteliană a terţului exclus la cea promovată de Lupaşcu, a terţului inclus. De altfel, poziţia pe care am exprimat-o în acest interviu în legătură cu problema naţională, regională şi europeană sau cea privitoare la diferenţele între mentalitatea latină şi cea anglo-saxonă au tangenţe cu această evoluţie a logicii.

N.F.: Sigur, aveţi dreptate, chiar în modelul pe care l-aţi adus în discuţie. Dar trebuie să recunoaştem că România, în momentul de faţă, şi intelectual, şi politic, şi, nu mai vorbesc, economic, unde dezastrul este atât de profund, încât nu putem să-l mai aducem în discuţie, nu reprezintă nimic în Uniunea Europeană, cu reprezentanţi care nu reuşesc să se afirme, să apere interesele României; de pildă, cele ale agriculturii.

A.H.: Parcă totuşi aici este o mică rază de lumină. Eu nu l-am cunoscut personal pe Dacian Cioloş, care a fost numit Comisar pentru agricultură. Agricultura este un portofoliu de importanţă capitală în Uniunea Europeană. Desigur, a fost numit cu un accentuat sprijin din partea Franţei, el fiind şi cetăţean francez, fapt relevat cu conotaţie critică de presa europeană, în special de cea engleză şi germană. Numirea lui mi se pare însă un lucru foarte pozitiv şi pentru România.

N.F.: Este, desigur, o mână întinsă.

A.H.: Da, o putem considera şi astfel.

Anunțuri

Etichete: , , , , , ,

Un răspuns to “Dialoguri esenţiale cu Alexandru Herlea despre „problema românească””

  1. Paul-Sorin Tiţa Says:

    O radiografie exactă a monopolului neosecurist de pe piaţa politică românească.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: