Expozitia de la Parlamentul European a fost organizata de catre eurodeputata Monica Macovei in colaborare cu « Fundatia Academia Civica » si plasata  sub inaltul patronj al presedintelui Parlamentului European Jerzy Buzek. Ea a avut loc cand in Romania puterea reala, politica si economica, continua sa fie in mainile fostilor privilegiati ai epocii comuniste si acestia nu au nici un interes ca adevarul despre ororile comunismului sa fie pe de-a intregul cunoscut si cu atat mai putin inlaturate consecintele crimelor savarsite. Acestea au atins dimensiuni si forme pe care opinia publica occidentala este inca, astazi, foarte departe de a le  crede sau intui.

La ceremonia de deschidere, la care au luat cuvantul : Ana Blandiana, Monica Macovei, prof. Stéphane Courtois (cunoscutul autor al cartii « Le livre noir du communisme »), au fost prezente 100 – 150 de persoane, printre care aproximativ 30 de invitati veniti din strainatate, marea lor majoritate din Romania. Printre acestia din urma ii mentionez pe Octav Bjoza (presedintele Asociatiei fostilor detinuti politici), Teodor Stanca (presedintele Asociatiei fostilor detinuti politici din judetul Timis), Petre Mihai Bacanu, Radu Filipescu, Gheorghe Barlea (senator PDL). Din Paris au mai venit, in afara de S. Courtois si de mine, prof. Pierre Hasner (originar din Romania) si Anca Lemaire (vice-presedinte al « Association pour la Fondation Memorial Sighet ») ; Dna Maria Bratianu si Cicerone Ionitoiu care fusesera invitati nu s-au putut deplasa din motive de sanatate. Au mai fost prezenti de asemenea dna Anneli Ute Gabanyi (Institutul de studii Internationale Berlin) si Holger Dix (directorul Fundatiei Konrad Adenauer din Bucuresti). S-a remarcat prezenta unui numar extrem de redus de oficiali romani de la Bruxelles : deputati, angajati ai diferitelor institutii europene. Printre cei prezenti ii mentionez pe comisarul european Dacian Ciolos si eurodeputatul Cristian Preda.

In alocutiunile de deschidere s-a subliniat  obligatia de a nu uita si de a denunta ororile regimurilor totalitare, obligatie pe care o avem cu totii, precum si rolul pe care expozitia il are in acest context. Cunoasterea trecutului si denuntarea crimelor constitue in mod cert o etapa esentiala pe calea revenirii la normalitate, pe calea infaptuirii justitiei. Ea nu este insa, dupa parerea mea, suficienta. Memoria, chiar daca se afla la baza justitiei, nu o inlocuieste, nu se substituie ei. Titlul expozitiei ar fi fost mai adecvat daca ar fi fost formulat : « Memoria – ca etapa esentiala pe calea realizarii justitiei ». Spun aceasta pentru ca exista un pericol : acela ca procesul justitiei sa se opreasca la jumatate de drum, la denuntarea ororilor si crimelor fara ca acesta sa aiba consecinte practice. Presedintele Basescu a condamnat acum cativa ani comunismul in mod oficial, fapt laudabil.  Aceasta condamnare nu a avut insa nici un efect. Responsabilii crimelor din timpul comunismului si din perioada de tranzitie continua sa fie privilegiatii regimului actual, iar victimele lor continua sa fie defavorizate. Mai grav si mai imoral inca, denuntarea verbala si fara consecinte constituie o forma de utilizare a suferintei de catre cei care sunt responsabilii ei, o excelenta manevra de castigare a unui capital electoral in tara si de credibilitate in exterior. Consider, de asemenea,  ca trebuie avut in vedere faptul ca tarile care nu au cunoscut comunismul pe pielea lor au o intelegere foarte superficiala a acestui totalitarism si sunt dispuse sa aiba o atitudine « politic corecta », adica sa acorde circumstante atenuante si sa privilegieze uitarea, in detrimentul unui adevarat angajament moral. Dificultatile prin care trece astazi Uniunea Europeana se datoreaza si acestor atitudini.

Deschiderea expozitiei a fost precedata pentru cei 30 de invitati de o intalnire la Parlamentul Europeran cu eurodeputatii Monica Macovei si Cristian Preda, considerati ca reprezentand aripa reformatoare in cadrul PDL. Ambii si-au prezentat succint activitatea in cadrul PE.

M. Macovei a insistat asupra proiectului legislativ de lupta impotriva coruptiei pe care il promoveaza in cadrul PE si care intampina serioase opozitii. Ea a mentionat si faptul ca marea majoritate a europarlamentarilor romani se impotrivesc proiectului. La intrebarea pe care i-am pus-o daca va face publice numele acestora, cum mi se pare normal si util, raspunsul a fost negativ, argumentand ca nu este rolul ei. Nu a putut raspunde concret si nu a adus precizari nici la intrebarile formulate de catre presedintele « Asociatiei fostilor detinuti politici », O. Bjoza, referitoare la situatia legislatiei si blocarea, in Romania, a actiunilor in justitie privitoare la reparatiile datorate de Statul roman fostilor detinuti politici. La a doua  intrebare pe care i-am adresat-o privitor la atitudinea domniei sale fata de pericolul recuperarii suferintelor victimelor epocii comuniste de catre responsabilii acestora si descendentii lor, raspunsul a fost scurt, fara comentarii : se va opune unor astfel de derapari.

Cristian Preda a explicat si a pledat in favoarea actiunii, pe care a afirmat ca o desfasoara in PDL, de promovare a valorilor europene si de critica a baronilor PD care blocheaza reformele in partid. La intrebarea pe care i-am adresat-o daca considera ca PDL s-a folosit de persoana domniei sale pentru a-si imbunatatii imaginea, altfel spus daca l-a folosit, sau daca apreciaza ca a reusit din interiorul partidului sa influenteze in directia dorita evolutia acestuia, raspunsul domniei sale a fost cat se poate de clar afirmand fara nici un fel de ambiguitate ca a fost folosit. In acest moment intervine in mod violent si cu manie proletara o militanta PDL, venita din tara ca invitat, care ii atrage atentia deputatului european ca domnia sa este ce este si se gaseste in pozitia in care se gaseste exclusiv datorita PDL si ca are obligatii clare fata de acesta si nu este admisibil sa afirme ca a fost utilizat, cand el este creatia partidului. C. Preda nu a replicat, parand usor destabilizat.

A doua zi, am trecut pe la expozitie la inceputul dupa amiezii. Era lume putina. L-am vazut pe Adrian Severin trecand prin dreptul expozitiei cu un aer preocupat si in mod evident ignorand-o. La ora 15, fiind in cladirea Parlamentului European, am participat impreuna cu Ana Blandiana la prima sesiune (erau 3 cu totul) din cadrul dezbaterii organizata de catre grupul parlamentar al PPE (Partidul Popular European) referitor la raportul Comisiei Europene privind « Memoria crimelor comise de catre regimurile totalitare in Europa ». A. Blandiana dorea sa vorbeasca despre expozitie, eu doream sa intervin, in masura posibilului, in dezbateri si sa intalnesc vechi cunostinte cu care lucrasem din 1996 (anul afilierii PNTCD la PPE) pana in toamna lui 2008, cand aripa Milut a PNTCD a fost considerata ca reprezentand PNTCD in PPE (avea stampila) si eu nu am mai participat la grupurile de lucru ale acestuia. Amintesc ca in decembrie 2010, la initiativa Lituaniei, 6 tari foste comuniste, membre UE, printre care Romania, au cerut Uniunii Europene sa elaboreze o lege care sa penalizeze negarea crimelor comuniste asa cum exista in cazul Holocaustului. A fost un demers remarcabil care pune clar semnul egalitatii intre crimele nazismului si cele ale comunismului. Se afirma ca « Justitia trebuie sa garanteze din principiu tratamentul echitabil ale tuturor victimelor regimurilor totalitare » si ca « Negarea tuturor crimelor internationale trebuie supusa acelorasi norme ». Se cerea, de asemenea, declararea zilei de 23 august (referire la pactul Hitler – Stalin) ca zi comemorativa a victimelor tuturor regimurilor totalitare.  Raportul Comisiei Europene transmis Parlamentului European, pe care il dezbatea grupul parlamentar PPE, era un raspuns indirect cererii facute de catre cele 6 tari ex-comuniste.  Comisia estima in acest raport ca actualmente conditiile nu sunt reunite  pentru a legifera cu privire la crimele atribuite comunismului.

La prima sesiune, intitulata « cadrul juridic existent privind negarea crimelor totalitarismelor – ce lipseste ? », prezidata de Sandra Kalniete (presedinta grupului Reconciliere in Istoria Europeana) au facut comunicari : Simion Busuttil (coordonatorul grupului Libertati civile, Justitie si Afaceri interne), Aristotelis Gavriliadis (DG Justitie a Comisiei Europene), Carlos Closa Montero (Institutul de Bunuri publice si Politici), Ineta Ziemele (judecator la Curtea Europeana a Drepturilor Omului). Comunicarile au fost de o remarcabila tinuta tehnica, dar punand in evidenta blocajul in care se gaseste elaborarea unui cadru legislativ adecvat luarii masurilor necesare abordarii corecte a crimelor comunismului, care trebuie plasate pe acelasi plan cu cele ale nazismului. In acest sens Gavriliadis a afirmat ca situatia nu este astazi suficient maturizata. La intrebarea pe care i-am adresat-o cand apreciaza ca situatia se va maturiza, el a raspuns ca nu poate estima, blocajele fiind datorate unor reprezentanti in Comisia Europeana ale unor foste tari comuniste, iar o decizie nu se poate lua fara acordul acestora. Raspunsul mi s-a parut, daca nu ciudat, ca acoperind numai o parte a adevarului . In cuvantul meu am amintit de rezolutia din februarie 2004 a PPE, la elaborarea careia am contribuit atunci activ, care stipula ca fostii membri ai politiilor politice si reprezentantii inaltei nomenclaturi nu pot candida pentru Parlamentul European si nu pot face parte din celelalte institutii europene. Aceasta rezolutie a fost adoptata de catre PPE in urma unor vehemente discutii unde cei care au pledat contra ei erau cu precadere reprezentanti ai tarilor occidentale. Daca aceasta rezolutie ar fi fost adoptata nu numai de grupul parlamentar al PPE, ci de catre intreg Parlamentul European, probabil ca dificultatile invocate de dnul Gavriliadis nu ar mai exista. Vitautas Landsbergis, fostul presedinte lituanian, important promotor al rezolutiei din 2004, a vorbit si el in acelasi sens. M-am referit de asemenea, in acest context, la situatia inacceptabila a stadiului in care se afla procesul de reparare (in masura in care asa ceva este posibil) a urmarilor crimelor comuniste. Am mentionat ca exemplu scandalul pensiilor in Romania: fostii ofiteri de securitate continua sa aiba pensii care pot depasii de 10 ori nivelul pensiilor medii, ca sa nu mai vorbim de cele ale victimele lor. Ana Blandiana a vorbit cu mult talent si patos de drama celor care au cunoscut gulagul romanesc si a famiililor lor si de lupta pe care o duce « Fundatia Academia Civica » si « Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei de la Sighet » pentru dezvaluirea suferintelor si pastrarea memoriei.

A doua sesiune intitulata : « Actiuni la nivelul UE pentru prezervarea si promovarea memoriei – educatie, rememorare, documentare, arhivare » a fost moderata de Laszlo Tökés, prezent in sala si la prima sesiune, fara sa ia insa cuvantul. Atat A. Blandiana, cat si eu, nu am ramas si la aceasta a doua sesiune, avand fiecare alte intalniri.

In concluzie doresc sa subliniez ca prezentarea gulagului romanesc in Parlamentul European este un eveniment  cu incarcatura simbolica importanta. Toti cei care au contribuit la aceasta realizare, incepand cu A. Blandiana, M. Macovei si R. Rusan trebuie felicitati. Cum trebuie salutat faptul ca Romania face parte dintre semnatarii scrisorii adresate Uniunii Europene cu privire la penalizarea negarii crimelor comuniste. Faptul ca expozitia privind gulagul romanesc s-a desfasurat sub inaltul patronaj al presedintelui Parlamentului European, J. Buzek, care a patronat si dezbaterea raportului Comisiei Europene privind « Memoria crimelor comise de catre regimurile totalitare in Europa », este si el simnificativ, punand in evidenta sprijinul pe care Parlamentul European il acorda acestor actiuni.

Alexandru HERLEA

In lupta electorala care va avea loc anul viitor solutiile crestin-democrate au teoretic un numar foarte mare de sustinatori, fapt sesizat de catre T. Basescu care incearca diferite formule de captare a acestei sensibilitati politice. Formulele lui sunt evident partizane si interesul national impune celor care cred cu adevarat in valorile crestin-democrate sa nu cedeze diferitelor cantece de sirena. Astazi, mai mult decat oricand, trebuie sa ne pastram demnitatea ; este nevoie sa fim pe picioarele noastre si sa eliminam tentatiile acceptarii sau, mai grav, a cersirii unor asa-zise ajutoare. La fel cum este nevoie sa stim cine ne pot fi si in ce conditii parteneri.  Daca este vorba de colegi din cadrul partidului exigentele si fermitatea trebuie respectate cu si mai multa rigoare ; exista persoane care nu pot fi acceptate in partid sub nici un pretext si, evident, cu atat mai putin in functii de conducere. Nu este vorba de ranchiune si resentimente, ci de prezervarea unui partid capabil sa-si transpuna in viata viziunea politica si sa-si pastreze credibilitatea.

Luand in considerare, cele de mai sus, apreciez ca CNC-ul din 5/11/2011 trebuie sa discute si, dupa caz, sa  hotarasca definirea unei linii politice clare, atat din punct de vedere doctrinar, cat si din cel al strategiilor politice si al constructiei interne, astfel:

1). Trebuie sa devenim un partid cu adevarat crestin-democrat, profund atasat valorilor si viziunii sale economico-sociale (economie sociala de piata). PNTCD are, teoretic, vocatia sa ocupe o buna parte a zonei de centru-stanga in care se situeaza majoritatea poporului roman de astazi. Suntem si un partid taranesc si trebuie, in sfarsit, sa stim sa ne ocupam cu adevarat de problemele taranimii (40% din electorat).

2).  Trebuie  sa ne bazam numai pe fortele proprii si sa renuntam categoric la orice fel de compromisuri compromitatoare (care sunt si umilinte). Nimeni nu are vocatie, fie el din tara sau din strainatate, sa ne impuna atitudini sau sa arbitreze solutii in cadrul partidului nostru. Numai asa vom fi credibili si respectati.

3). Trebuie sa construim un partid care sa promoveze, atat competentele  tehnice si profesionale, cat si valorile morale. Aceastei atitudini ii corespunde si corolarul ei : refuzul promovarii in functii de conducere sau a acceptarii ca membri de partid a infiltratilor si a celor iremediabil compromisi.  Dupa 20 de ani de la recastigarea libertatii este imperios necesara definirea unei adevarate politici de resurse umane, bazata pe criterii obiective si concrete. Suspiciunile si acuzele neintemeiate produc efecte dezastruoase.

4).  Trebuie sa stim sa gasim aliante si parteneri pe baza de respect reciproc si de angajament comun in apararea identitatii, intereselor si demnitatii nationale, in masura in care ei exista. Daca nu, sa mergem singuri.

Alexandru Herlea

Singura atitudine posibila si corespunzatoare unei elementare deontologii, a respectarii principiilor si a sacrificiilor pe care marii nostri inaintasi, incepand cu Maniu si Mihalache, au inteles sa le faca in interesul peren al poporului roman, consista in renuntarea definitiva la orice comportament sau atitudine politicianista (la sforarii si la combinatii). Acestea nu sunt numai contrare traditiei si luptei PNT-ului si oricarei morale, dar s-au dovedit si total neproductive, ducand partidul din impas in impas. Nu negocind orice aliante, nu agatandu-ne de un partid sau altul, nu cersind ajutorul lor, nu umilindu-ne si acceptand compromisuri compromitatoare, nu renuntand “temporar” la principii, nu facandu-ne frate cu dracul pana trecem puntea, vom putea servi interesele Romaniei si ale romanilor.

Tara noastra, in grelele momente de cumpana pe care le traverseaza astazi, are imperios nevoie de repere, de atitudini care sa constituie referinte, de simboluri care sa se raporteze la identitatea si spiritualitatea noastra nationala. Simbolurile joaca un rol important in viata natiunilor. Este inadmisibil ca in continuare sa se evoce obligatia succesului politic (intrarea in cursa electorala) abandonand pentru moment principii si deontologie, in speranta (evident iluzorie) ca, odata ajunsi in anumite pozitii, cu responsabilitati, vom sti sa ne aratam muschii si sa actionam cu eficienta in promovarea moralei in politica. Nu putem sa ne bizuim decat pe propriile noastre forte si trebuie sa stim sa renuntam la ambitii, pentru promovarea adevaratului interes national.

In politica nu ai decat adversari si concurenti, iar acestia din urma nu te vor accepta decat in masura in care gasesc un interes si esti destul de puternic si ferm ca sa te poti impune. Cum, pentru moment, PNTCD-ul nu este puternic, trebuie sa stie sa fie ferm in atitudini. Nici PDL si nici PNL, iar PSD iese din discutie, nu ne vor respecta altfel. Sa nu ne imbatam cu apa rece nici in privinta PPE. Si acesta are aceeasi atitudine cinica si interesata : viziunea crestin-democrata si abordarile corespunzatoare au devenit total minoritare in cadrul acestei familii politice.

In memoria martirilor nostri avem datoria, obligatia, sa pastram vie flacara moralitatii in politica. Daca PNTCD-ul nu o poate pastra ca partid, avem datoria sa o pastram intr-un alt cadru, fie el si fara o directa participare electorala. Nu facem nici un fel de serviciu PNTCD-ului, ci dimpotriva, acceptand orice compromis in ideea de a nu-l lasa sa moara. Daca nu putem actiona ca partid pentru promovarea valorilor in care credem, consider ca este de datoria noastra sa lasam PNT-ul, acest mare partid al romanilor, cu gloria lui si sa nu-l mai folosim drept instrument al unor promovari personale.

Sunt convins ca trecerea sa la cele vesnice va avea un larg ecou in sufletele romanilor si va contribui, in aceste grele momente de cumpana prin care trece Tara, nu numai la renasterea unui partid care sa apere cu adevarat interesele Romaniei si ale poporului roman, un PNTCD asa cum il concepea Ion Diaconescu, dar si la revenirea Romaniei la normalitate si reasazarea ei pe calea sperantei.
Dumnezeu sa-l odihneasca
Alexandru HERLEA

Exilaţii români din Franţa au avut dintotdeauna asociaţii cu profil identitar şi de întrajutorare, precum şi fundaţii culturale care au urmărit obiective similare cu cele ale asociaţiei „La Maison Roumaine”. Menţionez, după cel de al doilea război mondial, asociaţia „Caritatea Românească – CAROMAN” de ajutorare a refugiaţilor, la înfiinţarea căreia dna Maria Brăescu a jucat în Franţa un rol de prim plan, „Fundaţia Universitară Regele Carol I”, patronată de „Comitetul Naţional Român”, sub autoritatea Regelui Mihai, „Institutul Român de Cercetări” organizat cu ajutorul material al prinţului Nicolae al României. Agreat de către Academia din Paris, acesta era prezidat de Mircea Eliade şi îl avea ca secretar general pe Octavian Vuia. Amintesc, de asemenea, de  salonul cultural de la  reşedinţa din cartierul latin, rue Daubenton, a cuplului Petre Sergescu, (matematicianul P. Sergescu, animator al „Académie Internationale d’Histoire des Sciences”, era căsătorit cu scriitoarea de origine poloneză Marie Kasterska) unde se întîlneau cunoscute personalităţi ale vieţii culturale pariziene. P. Sergescu a mai organizat cicluri de conferinţe cu participarea unor cunoscute personalităţi ale exilului precum Nicoară Beldiceanu, M. Eliade, Nicolae Herescu şi alţii.

Spre sfîrşitul anilor 1970, după dispariţia de facto a Comitetului Naţional, deşi activitatea politică a Exilului era vie, cea culturală se resimţea puternic de lipsa de fonduri. Nu mai rămăsese activ la Paris în acest ultim domeniu decît „Centrul Român de Cercetări” animat pînă la desfiinţarea sa în 1985 de prof. Cicerone Poghirc şi „Cenaclul de la Neuilly” înfiinţat în 1968 şi găzduit de Leonid Arcade (pseudonimul literar al lui Leonida Mămăligă) în locuinţa sa din Neuilly sur Seine, rue du G-al Henrion Bertier. Această ultimă organizaţie se adresa unui public restrîns cu interes pentru literatură. În acest context menţionez încă două iniţiative care au jucat însă un rol  limitat: „Biblioteca Petre Sergescu” din rue Lhomond creată de Petre Carjeu şi „Asociaţia Francezilor de Origina Română – AFDOR” întemeiată în 1974 de Ion Boboc.

În capitala Franţei continua să se afle un număr mare de exilaţi români, adesea intelectuali, printre care o serie de personalităţi de renume care se afirmaseră la cel mai ridicat nivel în diferitele domenii ale culturii atît umaniste cît şi ştiinţifice. Se simţea astfel nevoia creării unui nou cadru în care aceştia să se poată exprima şi care să fie deschis tuturor exilaţilor. Aceasta cu atît mai mult cu cît România se adîncea într-o criză şi o izolare din ce în ce mai accentuate. Adevăratele valori româneşti erau ignorate de regimul comunist care producea şi etala un surogat cultural primitiv de tristă amintire.

„La Maison Roumaine” a fost înfiinţată în vara anului 1982, fiind tocmai cadrul în care să se poată exprima şi capabil să promoveze adevărata cultura românească în sensul cel mai larg al cuvîntului. Aşa cum se preciza în statute, accentul este pus şi pe libertatea de exprimare adică pe analize şi prezentări obiective a realităţilor politice şi socio-economice din ţară.

Amintesc că denumirea de „La Maison Roumaine”  mai fusese purtată, în ajunul Primului Război Mondial, de o efemeră asociaţie fondată de Elena Văcărescu şi Petre Ghika (tatăl lui Alexandru Ghika) înfiinţată în scopul apărării intereselor României.

Printre cei care au iniţiat şi au reuşit să creeze asociaţia „La Maison Roumaine”, trebuie amintiţi în primul rînd Christina Sturza (născută Tileman-Pruncul), Alexandru Ghika, Dan Cernovodeanu şi Catherine Allard. Ei vor fi aleşi membri ai primului Birou al asociaţiei (5/09/82) respectiv preşedinte, vice-preşedinte, secretar general şi trezorier. Dan Cernovodeanu împreună cu dna Ruxandra Gutu-Pelazza s-au ocupat de preţioasă bibliotecă a „Fundaţiei Universitare Regele Carol I” pe care asociaţia o luase în custodie. Două mari personalităţi ale exilului şi culturii româneşti şi universale, Mircea Eliade şi Ştefan Lupaşcu, au fost aleşi preşedinţi de onoare ai asociaţiei.

Graţie sprijinului Primăriei Parisului, a lui Jacques Chirac, primarul din acea vreme, „La Maison Roumaine”  s-a putut instala într-o clădire situată relativ central în Paris (rue de Flandre, arondisment 19). Destul de spaţioasă, aceasta a găzduit biblioteca (multe mii de volume) şi a asigurat desfăşurarea conferinţelor şi a celorlalte activităţi organizate de către asociaţie. Aici va funcţiona şi secretariatul ei. În aprilie 1984, o parte din Birou va fi schimbat. Neagu Djuvara va fi ales secretar general şi Adrian Oprescu trezorier.

Sediul din rue de Flandre a devenit un loc de întîlnire al intelectualilor din exil.  S-au organizat conferinţe, expoziţii, cursuri pentru copii, dezbateri. Conferinţele au constituit principala activitate a asociaţiei; la început în jur de două conferinţe pe lună. Prezentate de către specialişti recunoscuţi în domeniu, ele vor aborda diferite teme: istorie, lingvistică, etnologie, sociologie, politica, economie, literatură, artă, ştiinţe exacte, tehnică, etc.  În 1984 şi 1985 s-au organizat şi două expoziţii. Una la primăria arondismentului 19 intitulată: „Les roumains de France – quarante ans de vie culturelle” şi cealaltă, o expoziţie de carte şi icoane româneşti,  prezentată la Conservatorul arondismentului 7. S-au ţinut de asemenea cursuri de limbă română şi franceză (dnele Ruxandra Pelazza şi Mihaela Filitti), de istorie română (Matei Cazacu) şi de matematică (Ion Ghika).

Printre cei mai cunoscuţi şi activi participanţi la diversele manifestări ale asociaţiei, încă de la începuturile ei, în afara celor deja citaţi, menţionez (în ordine alfabetică) pe:  Dan Aftalion, Sorin Alexandrescu, Dinu Bastaki, Nicolae Balotă, Paul Barbăneagră, Titus Bărbulescu, Nicoară Beldiceanu, Alexandru Bogdan, Mihai Brâncovan, Ioana Brătianu, Maria Brătianu, Vintila Brătianu, Anca Buzdugan, Denis-Pop Cîmpeanu, Nicolae Caranica, Mircea Catană, Theodor Cazaban, Ioana Celibidache, Dinu Cesianu, Alexandru Ciorănescu, Antonia Constantinescu, Petre Cristopol, George-François Culica, Victor Cupşa, Alexandru Danielopol, Florica Dumitrescu, Nicolae Evolceanu, Constantin (Dinu) Ghika, Sergiu Grosu, Alexandru Herlea, Charles Hillerin, Alexandra Hillerin-Vulcănescu, Virgil Ierunca, Cornel Ionescu-Siseşti, Marie-France Ionesco, Cicerone Ioniţoiu, Olga Kogălniceanu, Mihai Korne, Gheorghieş Lecca, Monica Lovinescu, Alde Lupasco, Cornel Meţianu, Costel Motas, Mioara Mugur-Schächter, Petre Năsturel, Radu Negrescu-Suţu, Basarab Nicolescu, Alexandru Niculescu, Doru Novacovici, Adrian Oprescu, Andrei Pandrea, Francine Petrulian, Cicerone Poghirc, Victor Popescu, Radu Portocală, Paula şi Mircea Predeleanu, Remus Radina, Eugen Radu, Petre Rosetti, Eugen Raţiu, Andrei Samueli, Annie Samueli, Marcel Şapira, Sanda Stolojan, Mihai Sturza, Marin Tarangul, Michel Tănase, Emil Turdeanu, Anna-Maria Tuduri, Ion Varlam, Ion Vitez, Dinu Zamfirescu.

De la constituirea ei, „La Maison Roumaine” a colaborat cu diverse alte instituţii implicate în promovarea culturii româneşti şi angajate în apărarea valorilor universale de libertate, democraţie, drepturile omului, justiţie, în informarea opiniei publice despre realitatea politică şi socială din România. Menţionez în primul rînd: „Centrul Român de Cercetări” de la Paris, animat de Cicerone Poghirc şi „Academia Româno-Americană – ARA”. De altfel, în anii 1980, „La Maison Roumaine” şi „Centrul Român de Cercetări” erau în capitala Franţei adevăraţii promotori ai culturii româneşti. Aceste instituţii erau percepute în acest fel mai ales în comparaţie cu „Centrul Cultural Român”, anexa ambasadei României comuniste la Paris. Menţionez, de asemenea, diferitele asociaţii şi cenacluri din care făceau parte membrii asociaţiei „La Maison Roumaine” şi realizau în acest fel în mod implicit legături între acesta şi celelalte entităţi. Este cazul „Cenaclului de la Neuilly” a lui Leonid Mămăligă şi a asociaţiei „Hyperion  – Association pour la sauvegarde du livre roumain” înfiinţată in 1981, găzduită tot de acesta şi prezidată de B. Nicolescu (printre membrii fondatori, se numără  Horia Damian, Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Stéphane Lupasco), al „Bibliotecii Române de la Freiburg”, al „Association pour la protection des monuments et sites historiques en Roumanie” condusă de Ştefan Gane, etc.

„La Maison Roumaine”  activa în condiţii materiale extrem de modeste, principala sursă de venituri reprezentînd-o cotizaţiile membrilor. Această realitate a atras după sine nu numai limitări în activitatea desfăşurată, dar şi o mare pierdere: dispariţia bibliotecii. În legătură cu aceasta voi da cîteva detalii. „La Maison Roumaine” nu a avut posibilitatea să plătească chiria pentru un nou local atunci cînd, ca urmare a planului de modernizare a Parisului, imobilul din rue de Flandre a fost supus demolării. În 1986 asociaţiei i s-a pus la dispoziţie, tot de către Primăria Parisului, un alt local într-un imobil care nu putea fi ocupat însă imediat, fiind în construcţie. În aşteptarea intrării în noul spaţiu, biblioteca împreună cu întregul mobilier au fost depuse într-un depozit din Paris al unei mari firme specializate (întreprinderea Bailly). Acesta a fost distrus, cîteva luni mai tîrziu, de un incendiu. Pierderea irecuperabilă a bibliotecii a reprezentat un adevărat dezastru pentru asociaţie.

După instalarea, în noul sediu (rue Mouraud, arondismentul 20) s-a putut reconstitui, din diverse donaţii o mică bibliotecă. Începutul l-a constituit biblioteca profesorului Basil Munteanu, fostul director al Şcolii Româneşti de la Fontenay aux Roses, creată de N. Iorga înainte de război. La aceasta s-au adăugat altele primite de la români din Franţa, Germania, Statele Unite, Canada.

Întrucît  spaţiul din rue Mouraud avea o suprafaţă redusă, conferinţele se ţineau într-o sală dintr-un imobil ce se afla într-o stradă alăturată (rue Haxo). Cu timpul, acestea au început să se ţină într-o sală mai adecvată: sala de conferinţe a Misiunii Greco-Catolice din Paris. Monseniorul Cosma, rectorul Misiunii a pus-o la dispoziţia asociaţiei, pentru o sumă simbolică. Cîţiva ani mai tîrziu, noul rector al Misiunii, monseniorul Gheorghe Surdu, va pune la dispoziţia asociaţiei şi un local pentru conservarea bibliotecii, care ajunsese de acuma să depăşească 6000 de volume. Pentru a  asigura perenitatea bibliotecii, conducerea asociaţiei a decis, în 1999, s-o doneze Misiunii Greco-Catolice care, în cadrul unei convenţii de colaborare culturală s-a angajat să permită în continuare administrarea şi utilizarea bibliotecii de către asociaţie.

Participarea unor noi membri se va face, de asemenea simţită. Menţionez – tot alfabetic – pe Florin Aftalion, Pierre Baravache, Ştefana Bianu, Ilie şi Ileana Brie, Jean Cantacuzène, Dan Culcer, Ion Filotti, Jean Florescu, Dinu Ionescu, Anca Lemaire, Dan Andrei Michaloux, Ilie Mihalcea, Bujor Nedelcovici, Ştefana Negri-Grigorescu, George Pîrjol, Alexandru Persu, Dana Petrişor, Mihai Ricci, Dan şi Nicolas Teculescu, Ana şi Mirana Ţuţuianu.

În primăvara anului 1987, ca urmare a decesului preşedintei, Ch. Sturza, au avut loc noi alegeri. Noul Birou avea următoarea compoziţie: preşedinte Alexandru Ghika, vice-preşedinte Alde Lupasco-Massot (fiica lui Ştefan Lupaşcu), secretar general Neagu Djuvara, trezorier Adrian Oprescu. Victor Popescu va fi ales secretar general în 1991, înlocuindu-l pe Neagu Djuvara reîntors definitiv în ţară. Acest Birou a condus asociaţia pînă la decesul lui Alexandru Ghika în 2001. În 1987, „La Maison Roumaine” a participat la Sorbona la organizarea congresului ARA „Omagiu lui Mircea Eliade”. A. Danielopol desfăşoară o neobosită acţiune de promovare a priorităţilor româneşti în aviaţie. În bună parte datorită perseverenţei lui, Aeroclubul Franţei recunoaşte meritele lui Traian Vuia şi Henri Coandă. Menţionez de asemenea corul asociaţiei condus de dna Ileana Brie şi concertele de vioară ale Miranei Ţuţuianu care se bucurau de mult succes.

După decembrie 1989, „La Maison Roumaine” se va găsi într-un nou context, urmare a radicalelor răsturnări petrecute atît în ţară cît şi pe plan internaţional. Activitatea ei va intra într-o nouă fază. Asociaţia trebuia nu numai să-şi continue activitatea, ci şi să se adapteze noii realităţi care devenise mult mai complexă. Trebuia să facă faţă printre altele provocării create de noua „democraţie originală” care se instalase în România.

Activitatea ei s-a îmbogăţit cu colaborări ale unor personalităţi cunoscute din ţară, care, fiind invitate, puteau în sfîrşit să se deplaseze liber. Menţionez pe Ana Blandiana, Ion Gavrilă Ogoranu, Ticu Dumitrescu, Gabriel Liiceanu, Smaranda Vultur, Alexandru Călinescu, Ştefan Gorovei. Conferenţiază din ce în ce mai des cunoscuţi francezi din mediul academic precum Stephane Courtois, Alain Besancon, Thierry Wolton, Françoise Thom. Noi personalităţi de origine româna care beneficiază de o solidă reputaţie internaţională încep să  participe activ; îi menţionez pe Florin Aftalion şi Sanda Golopentia. La conferinţele asociaţiei vor asista de acum înainte şi persoane venite recent în Franţa, printre care studenţi la studii doctorale. Temele abordate depăşesc din ce în ce mai des cadrul strict românesc, unele subiecte tratate neavînd decît o legătură tangenţială cu acesta. În cazul în care conferenţiarii beneficiază de o deosebită reputaţie sau subiectele tratate sînt susceptibile să atragă un public numeros, conferinţele se desfăşoară într-o sală aparţinînd de l’Eglise d’Auteuil.

Menţionez, de asemenea, participarea asociaţiei la organizarea a doua colocvii importante desfăşurate la Sorbona: „Hommage à Basil Munteanu” (1992) şi „Mircea Eliade et le destin de la culture roumaine” (1996). În 1990 şi 1991, ea organizează şi 2 expoziţii: una intitulată „Expoziţie de icoane” – la primăria arondismentului 16 şi cealaltă intitulată  „Un village dans une malle”, realizată de Irina Nicolau de la „Muzeul Ţăranului Român” din Bucureşti, găzduită în atelierul arhitectului Teodor Georgescu, din Paris. În iarna lui 1990, „La Maison Roumaine” organizează la iniţiativa lui Neagu Djuvara un transport de materiale pentru ajutorarea diverselor formaţii politice şi de învăţămînt din Cluj, Iaşi, Bucureşti. Din delegaţie fac parte Ruxandra şi Vittorio Pelazza.

După decesul, în 2001, al preşedintelui A. Ghika la conducerea asociaţiei „La Maison Roumaine” sînt aleşi: Victor Popescu (preşedinte), Dan Ioanovici (vice-preşedinte) şi dna R. Pelazza (secretar general). Graţie ei, asociaţia şi-a deschis un site pe internet. Noua conducere funcţionează pînă la sfîrşitul anului 2009 cînd asociaţia îşi încetează practic activitatea. După această dată V. Popescu asistat de R. Pelazza expediază în continuare afacerile curente.

În perioada 2002 – 2009 conferinţele organizate de preşedintele V. Popescu vor continua să reprezinte principala activitate a asociaţiei. Ele îşi vor păstra atît calitatea cît şi audienţa în cadrul comunităţii româneşti din Paris. Temele prezentate nu se vor limita, nici în această perioadă, numai la cadrul românesc. Frecvenţa conferinţelor va fi de 15 – 18 pe an. Printre conferenţiarii din Franţa îi menţionez pe J. Cantacuzène, I. Filotti, A. Herlea, B. Nedelcovici, A. Persu, R. Portocală, M. Tănase, Ana Ţuţuianu. Din România participa printre alţii Şerban Rădulescu-Zoner, Romulus Rusan, Valerian Stan, Horia Patapievici. „La Maison Roumaine” este prezentă prin M. Brătianu, A. Lemaire şi A. Herlea la expoziţia „Hommage aux victimes du communisme en Europe de l’Est de 1945 à 1989” organizată la Primăria arondismentului 16 din Paris în toamna lui 2007. În paralel, „La Maison Roumaine” a organizat un colocviu pe această temă. Începînd cu 2003 toate acţiunile asociaţiei sînt consultabile pe internet.

Menţionez, de asemenea, că un număr important de membri ai asociaţiei „La Maison Roumaine” au fost angajaţi în diverse alte acţiuni de apărare şi  promovare a intereselor poporului român, de prezervare a memoriei sale. Întrucât asociaţia nu a fost direct angajată, ele sunt prezentate într-un document anexa.

La începutul anului 2010, starea sănătăţii şi vîrsta înaintată nu i-au mai permis preşedintelui V. Popescu să-şi exercite mandatul şi activitatea asociaţiei s-a oprit. Diferite soluţii au fost evocate printre care găsirea unui succesor sau închiderea ei. Cu ocazia adunării generale a asociaţiei din 24/07/2010 se supune la vot această ultima soluţie care este în cele din urmă respinsă datorită intervenţiei hotărîte a lui Ilie Mihalcea. Acesta subliniază că existenţa la Paris a unei instituţii ca „La Maison Roumaine” continua să fie necesară.

Apelul lansat de preşedintele V. Popescu în vederea alegerii unui nou consiliu de direcţie a înregistrat 19 candidaturi. La adunarea generală convocata pentru data de 29/01/2011 a existat o largă dezbatere privitoare la situaţia acesteia şi la oportunitatea continuării activităţii ei.

A. Herlea a susţinut continuarea activităţii, justificată atît de nevoile comunităţii româneşti din Franţa, cît şi de situaţia politică din România unde fostele structuri au acaparat întregul spectru politic, atît puterea, cît şi opoziţia. Actualmente, alegătorul nu are cu cine vota, neexistînd o adevărată alternativă politică. Situaţia pe diferitele planuri, începînd cu cel moral, în care se află în momentul de fata România este comparabilă (mutatis mutandis) cu cea din anul 1982 cînd a fost înfiinţată  „La Maison Roumaine”. Simpla existenţă a asociaţiei este benefică într-un context în care clasa politica din ţară nu respectă cu adevărat marile valori şi principii europene. Total independentă faţă de autoritatea de la Bucureşti „La Maison Roumaine” poate contribui la evoluţia democratică a ţării. I. Filotti a pledat şi el pentru continuarea activităţii asociaţiei, insistînd asupra faptului că existenţa unor comunităţi importante de români în mai multe ţări occidentale reprezintă un fenomen nou şi pozitiv în viaţa poporului român. Membrii acestor comunităţi au o sensibilitate mai apropiată de cea a ţării în care trăiesc şi deci un mai mare respect pentru valorile democratice, pentru corecta funcţionare a instituţiilor, pentru patrimoniul cultural, pentru prezervarea mediului, precum şi o mai mare intransigenţă faţă de moravurile politice corupte din România de astăzi.

Întrucît quorumul nu fusese atins, s-a amînat alegerea consiliului director şi a biroului. Aceste instanţe au fost alese la adunarea generală din 5/02/2011. Biroul este format din: A. Herlea (preşedinte), I. Filotti (vice-preşedinte), A. Lemaire (secretar general), P. Baravache (trezorier). Din Consiliul Director mai fac parte: F. Aftalion, A. Bogdan, Paula Boilă, Emanuela Butin-Boilă, A. Cantacuzène, Marina Lupaş, I. Mihalcea, F. Petrulian, N. Teculescu, A. Ţuţuianu. Adunarea generală a aprobat de asemenea schimbarea sediului social în 99, rue Monge, 75005 Paris, într-un local pus la dispoziţie de dna A. Lemaire. Rectorul Misiunii Greco-Catolice Gabriel Buboi a acceptat ca reuniunile şi conferinţele asociaţiei să se ţină la sediul Misiunii din Paris, 38, rue Ribera, conform convenţiei de colaborare culturală din 1999, care rămîne în vigoare.

Noua conducere îşi propune:

- să continue şi să dezvolte activităţile asociaţiei „La Maison Roumaine” aşa cum au fost ele realizate în trecut şi în spiritul statutelor asociaţiei;

- să promoveze deschiderea asociaţiei către problematici europene, primordiale în contextul apartenenţei României la UE;

- să facă din „La Maison Roumaine” să fie un cadru cît mai adecvat în care comunitatea română din Franţa să se poată exprima;

- să contribuie la educarea şi evoluţia comunităţii românilor din Franţa în spiritul valorilor democratice şi a promovării acestora în România;

- să lupte pentru prezervarea memoriei şi pentru denunţarea crimelor totalitarismelor comunist şi nazist;

- să acţioneze pentru punerea în valoare a patrimoniului şi a personalităţilor româneşti;

- să se implice în promovarea unei imagini corecte şi reale a României şi românilor, imagine grav deteriorată în primul rând din cauza situaţiei politice din ţară;

- să colaboreze cu asociaţiile româneşti şi străine care au obiective similare;

- să dezvolte asociaţia prin atragerea de noi membri, în special tineri;

- să modernizeze comunicarea atît internă cît şi externă a asociaţiei şi s-o facă mai bine cunoscută în ţară.

În această optică „La Maison Roumaine” a reluat ciclul de conferinţe întrerupt acum un an şi jumătate. Prima conferinţa a fost susţinută în 12 mai 2011 de către prof. Florin Aftalion. A fost stabilit programul conferinţelor pentru anul 2011/2012. Se lucrează de asemenea la un nou site internet şi s-a hotărît ca periodicul Jurnalul literar să devină publicaţia care să informeze cu regularitate despre activităţile asociaţiei. S-a acceptat oferta făcută de către dnul C. Ioniţoiu ca monumentul victimelor comunismului din România, pe care domnia sa îl poseda în cimitirul Montmartre, să treacă în patrimoniul asociaţiei. Au început demersurile în acest scop. C. Ioniţoiu, R. Radina şi alţi membri ai asociaţiei, începînd cu conducerea ei, au asistat la slujbă în memoria victimelor comunismului din România de la cimitirul Montmartre care a avut loc, ca în fiecare an, de ziua Înălţării (2 iunie).

Astăzi „La Maison Roumaine” intră într-o nouă fază a existenţei sale. Prima (1982 – 1989) s-a caracterizat printr-o activitate legată strict de nevoile şi aspiraţiile exilului românesc, fără o reală deschidere spre probleme de interes european sau general. Comunitatea românilor din Franţa era relativ omogenă şi avea un adversar bine definit pe care îl combătea. În cea de a doua perioada (1990-2009) asociaţia a acţionat într-un context schimbat şi în accelerată evoluţie.  Ea a ştiut să se adapteze. A beneficiat de colaborarea unui număr semnificativ de  personalităţi atît din ţară, cît şi din mediul academic francez. Evantaiul subiectelor tratate a depăşit cu mult cadrul strict românesc. Vechiul nucleu al refugiaţilor politici s-a restrîns substanţial. Noii veniţi căutau în primul rînd să se realizeze pe plan economic sau să-şi urmeze studiile. Interesul lor pentru asociaţii româneşti nu a diminuat, dar unghiul sub care ele sînt privite s-a schimbat. România este de acum membră a UE şi comunitatea românilor din Franţa începe să semene din ce în ce mai mult cu diferitele comunităţi etnice prezente pe teritoriile altor state. În acest context începe astăzi cea de a treia perioadă din viaţa asociaţiei „La Maison Roumaine”. Noua ei conducere a definit axele principale ale acţiunilor sale. Ele au fost precizate mai sus. Strategia va fi una flexibilă dar riguros condiţionată de păstrarea intactă a valorilor morale pe care ea înţelege să-şi bazeze orice acţiune.

Anexă

Majoritatea membrilor asociaţiei « La Maison Roumaine », au fost angajaţi în diverse acţiuni  şi activităţi în afara celor din cadrul asociaţiei. Spectrul acestei angajări este larg şi relaţiile cu autorităţile de la Bucureşti diverse: de la opoziţie intransigentă la colaborare.  Securitatea avea şi ea, fără îndoială, agenţii ei infiltraţi. Succinta evocare care urmează nu se opreşte asupra acestui aspect cu caracter moral. Ea este o simplă trecere în revistă.

Astfel emisiunile Monicăi Lovinescu şi ale lui V. Ierunca de la Radio Europa Liberă sînt celebre şi de mare impact în ţară. La publicaţiile româneşti din Paris, care apar după 1980, « BIRE » şi « Lupta », colaborează numeroşi membri ai Casei Româneşti. Antonia Constantinescu, ca redactor şef al ziarului « Lupta », înfiinţat de M. Korne în 1986, desfăşoară o activitate de o excepţională calitate. Periodicul lui Radu Portocală intitulat « Revers » apărut în 1999 se va înscrie pe aceeaşi linie.

Preşedintă „Consiliului Naţional Român”, iniţiat de Nicolae Penescu după dispariţia „Comitetului Naţional”, a fost Ioana Brătianu, numită în 1980, în această funcţie de către Regele Mihai. Din această instituţie au făcut parte mai mulţi alţi membri ai asociaţiei „La Maison Roumaine”, printre care C. Ioniţoiu, care a fost ales vice-preşedinte, şi C. Ghika preşedinte al filialei Franţa. După decesul lui N. Penescu, în 1982, C. Ioniţoiu devine secretar general PNŢ din exil. Împreună cu Remus Radina el va duce o susţinută acţiune de prezentare şi denunţare a dramei prin care trece poporul român. C. Ioniţoiu publică Morminte fără cruce, R. Radina publică Testamentul din Morgă  şi ia iniţiativa comemorării anuale a eroilor români la cimitirul din Soultzmatt (Alsacia). La Paris există şi două asociaţii a foştilor deţinuţi politici. Una, creată în 1979, condusă de Radu Câmpeanu, I. Vitez şi Dinu Zamfirescu şi cealaltă înfiinţată în 1983 de către C. Ioniţoiu şi Remus Radina şi condusă de aceştia.

Printre membrii fondatori ai „Uniunii Mondiale a Românilor Liberi – UMRL”, înfiinţată la iniţiativă lui Ion Raţiu în 1984, se numărau de asemenea membri ai asociaţiei. Îi menţionez pe D. Novacovici (secretar general) şi I. Varlam. Acesta din urmă va fi  prezent şi în conducerea filialei Franţa a UMRL alături de I. Ghika (preşedinte), J. Florescu, A. Herlea (vicepreşedinţi) şi M. Ricci. Preşedinta „Ligii Drepturilor Omului în România”, înfiinţată în 1978, este Sanda Stolojan. Din conducere mai fac parte Mihnea Berindei, Maria Brătianu, Matei Cazacu, Ariadna Combes, Paul Goma, Marie-France Ionesco, Dinu Zamfirescu. Majoritatea membrilor asociaţiei „La Maison Roumaine” sînt angajaţi în diferite acţiuni: manifestaţii, semnarea de proteste şi declaraţii de solidaritate cu cei care lupta în România pentru democraţie şi drepturile omului: „Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România SLOMR”, Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Radu Filipescu.

În preajma şi imediat după decembrie 1989 apar, alături de cele existente, noi acţiuni la care participă membrii asociaţiei „La Maison Roumaine”. Menţionez iniţiativă lui Vintilă Brătianu de creare a unei asociaţii de cooperare între partidele politice istorice – APPR, care va fi prezidată de I. Filotti. La „Radio Solidarnosc” colaborează N. Djuvara, R. Portocală, Dinu Zamfirescu şi D. Culcer, care aveau responsabilitatea emisiunilor româneşti. Asociaţia „Action pour la Democratie en Roumanie – ADER” creată în februarie 1990 era condusă în exclusivitate de membri ai asociaţiei „La Maison Roumaine”: A. Herlea preşedinte, N. Balotă, C. Ghica şi I. Varlam vicepreşedinţi, N. Evolceanu secretar general, Dan Aftalion trezorier. ADER organizează prima vizită în străinătate, la Paris, în februarie 1990, a lui Corneliu Coposu în calitatea sa de preşedinte al PNŢCD. Cu această ocazie se inaugurează în cimitirul Montmartre, la iniţiativa lui C. Ioniţoiu şi Remus Radina, monumentul victimelor comunismului din România ridicat graţie eforturilor celor doi.

Rămînerea la putere în România a ex-comuniştilor conduşi de Iliescu-Roman şi susţinerea acestora de către Preşedintele François Mitterand şi Guvernul Francez este denunţată în mass-media din Franţa, inclusiv la televiziune, de către A. Herlea, R. Portocală, I. Varlam şi alţii. Un interviu al lui A. Herlea apărut în ziarul Quotidien de Paris în 15/01/1990 a fost utilizat pentru interpelarea în Parlamentul francez a ministrului de Externe Roland Dumas care făcuse o vizită oficială în România unde susţinuse, fără nuanţe, echipa Iliescu-Roman. Cartea lui R. Portocală, Autopsie d’un Coup d’Etat Roumain din 1990 analizează cu obiectivitate evenimentele din decembrie ‘89. În primăvara lui 1990, A. Herlea şi I. Varlam au fost românii care au apărut cu cea mai mare frecvenţă pe ecranele televiziunii franceze.

Tot în primăvara anului 1990 Ioana Brătianu, A. Herlea şi I. Varlam participă la colectarea de ajutoare pentru PNŢCD şi PNL oferite de către oraşul Troyes şi la transportul lor în România. „Comitetul Marian Munteanu” creat ad-hoc după mineriada din iunie 1990 este format din Florin Aftalion, M. Brâncovan, A. Herlea, Marie-France Ionesco, Dinu Zamfirescu. Din conducerea asociaţiei „Solidarité Universitaire France-Roumanie – SUFR”, creată de A. Herlea în primăvara lui 1991, mai fac parte: Florin Aftalion, M. Brâncovan, J. Cantacuzène,  Alexandre Cantacuzène, Marie-France Ionesco, M. Mugur-Schächter, Ştefana Negri-Grigorescu, D. Teculescu. Ulterior I. Filotti, Mihai Tănase şi N. Teculescu vor intra şi ei în conducerea asociaţiei. Tot în 1990 ia naştere „Uniunea pentru Regele Mihai” prezidată de Marie-France Ionesco, căreia îi urmează J. Florescu. Din conducerea ei mai fac parte: M. Brâncovan, I. Celibidache, I. Filotti, I. Ghika, G. Lecca, D.A. Michaloux, R. Negrescu-Suţu, G. Pârjol, P. Predeleanu, M. Ricci.

De asemenea, mai mulţi membri ai asociaţiei „La Maison Roumaine”, începînd cu membrii ADER, au participat la cea mai mare reuniune a exilului românesc care s-a desfăşurat la Paris în mai 1994. La această reuniune au luat parte şi importante personalităţi venite din ţară precum Corneliu Coposu, Emil Constantinescu, Ion Gavrilă Ogoranu. În 1995 este înfiinţată la Paris filiala franceză a asociaţiei „Memorialul Sighet”, condusă de dnele Maria Brătianu (preşedintă) şi Anca Lemaire (secretar general). Un an mai tîrziu, la Biserica Ortodoxă Română din strada Jean de Beauvais, Ilie Mihalcea fixează o placă în memoria victimelor din decembrie 1989.

Începînd cu secolul 21 apar noi asociaţii. Le menţionez pe cele implicate în prezervarea patrimoniului natural şi cultural românesc: Fundaţia „Pro Patrimonio” – înfiinţată la Londra în 2000 de către Şerban Cantacuzino din biroul căreia face parte I. Filotti (vice-preşedinte), cu filiala  „Pro Patrimonio France” prezidată de Caroline d’Assay şi „Rencontre du Patrimoine Europe-Roumanie – RPER”, prezidată de Ştefana Bianu care militează cu prioritate pentru Roşia Montană şi Ţara Moţilor. Din Biroul asociaţiei face parte şi Ana Ţuţuianu; A. Herlea este membru de onoare.

Nu poate fi încheiată această evocare a angajamentului politic al multor membri ai asociaţiei „La Maison Roumaine” fără a fi amintită hotărîta opoziţie a exilului împotriva acţiunilor Bucureştiului care a făcut totul pentru a pune stăpînire pe Biserica Ortodoxă Româna din strada Jean de Beauvais. Această biserică înfiinţată în a doua jumătate a secolului 19 de către românii din Paris a reuşit să-şi păstreze independenţa după cel de al doilea război mondial. Era un simbol al rezistenţei româneşti în faţa comunismului. Asaltul Bucureştiului a început din anii 1950 şi a continuat cu perseverenţa pînă în a doua jumătate a primului deceniu al secolului 21. Printre membrii asociaţiei angajaţi în această rezistenţă îi menţionez pe Ştefana Bianu, A. Bogdan, D. Culcer, G.F. Culica, A. Ghica, I. Ghica, N. Guguianu, Alexandra Hillerin-Vulcănescu, C. Ioniţoiu, D.A. Michaloux, I. Mihalcea, R. Negrescu-Suţu, N. Penescu, M. Tomoroveanu, Eugen Raţiu, P. Rosetti, R. Radina, N. Teculescu, Ana Ţuţuianu, I. Varlam. Ei au fost susţinuţi de Eugen Ionescu şi de cunoscutul jurist V. V. Stanciu.

Subliniez de asemenea că începînd cu 1990 mai mulţi membri ai Casei Româneşti se angajează direct, în ţară, în lupta politică, unii dintre ei reîntorcîndu-se definitiv în România. Este cazul lui M. Berindei, Ioana Brătianu, V. Brătianu, R. Câmpeanu, C. Ghica, A. Herlea, C. Ioniţoiu, D. Novacovici, I. Varlam, Dinu Zamfirescu. Am considerat că această implicare nu-şi găseşte însă locul într-o sumară trecere în revistă a angajamentului civic şi politic al membrilor Casei Româneşti. Trecere în revistă care rămîne desigur incompletă şi sub alte aspecte, fiind un exerciţiu de memorie.

 Domnule Presedinte, Doamnelor si Domnilor,

Sunt onorat sa particip la aceasta conferinta al carui obiectiv este evaluarea, din perspectiva ultimului deceniu, a Guvernarii 1996–2000 si ii multumesc domnului Presedinte Emil Constantinescu pentru invitatia adresata.

Voi consacra in principal timpul de care dispun pentru a analiza si comenta realizarea unuia din principalele obiective ale Guvernarii si anume angajarea definitiva a Romaniei pe calea aderarii la Uniunea Europeana – UE. Ma voi referi cu precadere la contributia  « Departamentului pentru Integrare Europeana – DIE », pe care am avut onoarea sa-l conduc in calitate de ministru, membru al Guvernului, din decembrie 1996 pana in decembrie 1999. Ma voi referi deasemenea la realizarile din anul 2000, ultimul an al Guvernarii, si la activitatea mea ca ambasador, sef al misiunii Romaniei pe langa UE – pozitie din care am continuat eforturile depuse ca Ministru pentru Integrare Europeana.

Hotararea de a deschide negocierile cu Romania s-a luat la summitul UE dela Helsinkidin decembrie 1999 si ea reprezinta unul din momentele importante din istoria Romaniei. A fost o decizie eminamente politica care s-a putut lua datorita strategiei definite si actiunilor intreprinse de catre Guvernarea 1996– 2000.

Inainte de a aborda subiectul integrarii Romaniei in UE in timpul Guvernarii 1996 – 2000 voi face cateva consideratii generale privind aceasta Guvernare.

I – Consideratii generale

1 – Realizari capitale pe plan extern si intern

Cum s-a subliniat in luarile de cuvant ale Presedintelui si fostilor Prim Ministrii, ca si ale unora din cei care s-au exprimat inaintea mea, Guvernarea 1996 – 2000 a fost cea care a marcat o evolutie importanta a Romaniei atat la nivelul pozitionarii geopolitice, cat si pe plan intern.

Numai in timpul Guvernarii 1996 – 2000, Romania iese cu totul de sub controlul si tutela Moscovei si se orienteaza definitiv spre aliante cu marile tari democratice din Europa si America de Nord. Ea reinnoada astfel firul rupt, in ajunul celui de al Doilea Razboi Mondial, al politicii externe romanesti. In aceasta perioada s-au pus bazele obiectivelor strategice de integrare in UE si in NATO. In criza din Kosovo Romania s-a comportat ca un aliat al occidentului si ca un membru de facto al NATO.

Aceste realizari esentiale pe plan extern au fost insotite de succese pe plan intern, atat sub aspect politic si legislativ cat si financiar si economic.

Pe plan politic, mentionez doua realizari : solutionarea conflictului cu minoritatea maghiara, UDMR participand la guvernare si eliminarea definitiva a « mineriadei » ca forma de manifestare politica. Lichidarea ultimei mineriade, cea din ianuarie 1999 si prezervarea starii de drept au marcat un punct de cotitura al perioadei de tranzitie.

Justitia a cunoscut primele tentative de emancipare de sub controlul politic. S-au inceput anchete privind crimele savarsite in timpul evenimentelor din decembrie ‘89 si a mineriadelor si s-au deschis procese unor responsabili ale acestora. A inceput lupta impotriva coruptiei si crimei organizate cu anchetarea, judecarea si condamnarea mai multor infractori. Din pacate, in buna parte, aceste procese nu au putut fi  finalizate. Ele vor fi ulterior oprite sau anulate de puterea instalata dupa alegerile din decembrie 2000.

Pe plan financiar s-a evitat falimentul tarii adusa in pragul acestuia de catre guvernarea PSD-ista Iliescu – Vacaroiu. S-au platit enormele datorii externe contractate in mod iresponsabil de catre aceasta, s-a insanatosit sistemul bancar si rezervele Bancii Nationale au crescut substantial.

Pe plan economic s-au angajat cu succes reforme esentiale cum a fost cazul in sectorul minier. Au inceput adevaratele privatizari. Dar, cum era normal, evolutiile pozitive in plan economic nu au devenit vizibile decat spre sfarsitul Guvernarii 1996 – 2000. Cresterea economica in primul deceniu al secolului XXI s-a datorat reformelor intreprinse in perioada acestei guvernari.

Toate aceste infaptuiri s-au putut realiza cu respectarea starii de drept, a principiilor de organizare si functionare ale unei tari cu adevarat democratice. Separarea puterilor in stat a devenit o realitate ca si respectarea literei si spiritului legii. Presedintele E. Constantinescu a acordat o atentie deosebita aceastor aspecte, atitudine diametral opusa arbitrariului comunist care se perpetuase in Romania si dupa decembrie 1989. Pana la alegerile din noiembrie 1996 mentalitatea si comportamentul celor care au guvernat tara erau comuniste. Guvernarea 1996 –2000 aadus o schimbare de substanta in acest domeniu.

2 – Puterea in continuare in mainile fostelor structuri

Evident, Guvernarea 1996 – 2000 nu a avut numai realizari, ar fi fost de altfel imposibil. Mai multe din obiectivele pe care si le fixase in ajunul ajungerii la putere au fost numai partial sau deloc atinse.

Esecurile s-au datorat in principal faptului ca adevarata putere a ramas in buna masura in mainile fostei nomenclaturi si a fostei Securitati. Aceasta realitate a avut mai multe cauze.

Mentionez, in primul rand, strategia utilizata pentru revenirea la normalitate  definita de catre KGB, serviciile secrete si nomenclaturile din tarile comuniste. Acceptata de Occident, in numele unei eficacitati gresit intelese, s-a lasat mana libera acestora sa gestioneze tranzitia. Nu numai in Romania, ci  in toate tarile foste comuniste, ea s-a desfasurat in aceste conditii. La noi in tara insa tranzitia a imbracat forme deosebit de dramatice.

De asemenea, respectarea scrupuloasa, de catre Guvernarea 1996 -2000, amarilor principii de organizare si functionare ale unui stat cu adevarat democratic, la care m-am referit inainte, a avut in anumite cazuri efecte perverse. Inamovibilitatea magistratilor, ceruta de altfel cu multa insistenta de UE, este un excelent exemplu. Au devenit inamovibili toti dinozaurii epocii comuniste. Unele decizii si actiuni nu au luat in considerare, in suficienta masura, complexele aspecte ale procesului de tranzitie din Romania.

Economia romaneasca era intr-o stare extrem de dificila. Pe de o parte reformele intreprinse au cauzat o puternica comprimare a ei, inflatia galopanta nu a putut fi stapanita si somajul a crescut. Pe de alta parte economia se gasea in mare masura in mainile securistilor si fostei nomenclaturi care, prin multiple procedee – inginerii financiare, acordari de credite pe considerente politice, credite care nu vor fi rambursate, accelerari si franari succesive (stop and go) ale reformei, etc. – reusisera sa intre in stapanirea ei. Aceasta realitate nu a putut fi schimbata.

Opinia publica astepta masuri cu caracter moral accentuat. Era dispusa la sacrificiile legate de reforma economica cu conditia ca ele sa fie echitabil distribuite si sa se puna capat jafului tarii inceput imediat dupa decembrie 1989. Solicita accelerarea si ameliorarea procesului de restituire a proprietatilor. Dorea sa cunoasca adevarul despre asa zisa Revolutie si despre mineriade, care atinsesera paroxismul in iunie 1990. Spera ca adevaratii responsabili ai celor cincizeci de ani de crime comuniste sa fie demascati si cei cu sange pe maini trasi la raspundere. Credea ca punctul opt dela Timisoarava intra in sfarsit in vigoare si ca o lege a lustratiei va fi votata.

Toate acestea au ramas, in buna parte, deziderate neimplinite. Guvernarea 1996 – 2000 nu a stiut, nu a putut si o parte a membrilor ei s-a opus unei evolutii morale, europene a institutiilor, administratiei si economiei. Sub amenintarea spargerii coalitiei, Partidul Democrat – PD, care avea experienta guvernarii si interese clare de aparat a impiedicat adesea transpunerea in viata a reformelor. El avea in fata Partidul National Taranesc Crestin Democrat – PNTCD, lipsit de experienta guvernarii, destabilizat prin infiltrari masive si condus de un presedinte moral, nedispus sa faca manipularile practicate de celelalte partide.

PD isi impunea punctul de vedere adesea prin santaj. Amintesc de demiterea sefului « Departamentului de Control al Guvernului », Valerian Stan, in iunie 1997, dupa ce reusise sa faca progrese semnificative pe linia combaterii coruptiei. O parte din cei vizati erau din conducerea PD. A urmat demiterea Primului Ministru, Victor Ciorbea, in martie 1998. Lipsit de experienta guvernarii, dar cinstit, muncitor si atasat revenirii Romaniei la normalitate, el angajase cu succes reforme economice de substanta. Reusise sa inceapa plata imenselor datorii contractate de precedentele guvernari, evitand astfel intrarea tarii in faliment. Desfiintarea DIE in decembrie 1999 imediat dupa summitul UE dela Helsinkisi includerea lui in Ministerul de Externe este o alta « victorie » a PD-ului. Aceasta manevra permitea Presedintelui PD, Petre Roman, noul Ministru de Externe, sa culeaga roadele inceperii negocierilor de integrare in UE.

Domnul P. Roman, in luarea sa de cuvant de astazi, a calificat conflictele din Coalitie ca puerile. Eu nu cred ca ele au fost chiar asa puerile, domnia sa si fostii lui colegi de partid, incepand cu actualul presedinte Traian Basescu, le-au exploatat cu maiestrie.

Acestea fiind spuse, ma voi referi in continuare la evolutia procesului integrarii Romaniei in UE in timpul Guvernarii 1996 – 2000.

II – DIE si Integrarea in UE. Realizari si Succese

Am preluat responsabilitatea Departamentului Integrarii Europene – DIE cu titlul de Ministru delegat pe langa Primul Ministru pentru Integrare Europeana. Seful DIE era ridicat la rang de ministru, membru al Guvernului, subliniindu-se astfel importanta acordata de catre noua Guvernare integrarii Romaniei in UE.

In decembrie 1996 Romania era deja angajata formal pe calea integrarii europene. « Acordul de Asociere », care definea cadrul legal al relatiilor dintre Romania si UE, intrase in vigoare din februarie 1995 si in luna iunie a aceluiasi an Romania depusese cererea de aderarela UE. Acestlucru a fost posibil in urma acordului – « Declaratia de la Snagov » – intervenit intre toate fortele politice parlamentare, de a sustine integrarea tarii in UE.

Departamentul Integrarii Europene – DIE fusese creat in 1993, cand Romania a depus cererea de asocierela UE. Condus de un Secretar de Stat, el era plasat direct sub autoritatea Primului Ministru. Pozitionare normala, dat fiind faptul ca integrarea europeana era in primul rand un proces de reforma a institutiilor, economiei si societatii romanesti si implica deci guvernul in ansamblul lui.

Din capul locului, am impus o atitudine nepartizana sau, mai exact, de continuare si intarire a cea ce se numea « spiritul dela Snagov », si utilizarea sprijinului pentru aderare indiferent de culoarea fortelor politice de la care acesta provenea. Cu conditia, evident, ca valorile pe care se baza procesul de integrare in UE sa fie respectate. Aceasta atitudine era indispensabila procesului de aderare, care era un proces de interes national.

In pofida a numeroase dificultati, consider ca DIE a avut, in perioada Guvernarii 1996 – 2000, o contributie esentiala in definirea strategiei de integrare si in transpunerea in viata a masurilor si actiunilor necesare pregatirii Romaniei pentru deschiderea negocierilor de aderarela UE.

Contributia DIE a existat atat in plan politic cat si in plan tehnic. In plan politic mentionez : mentinerea tuturor tarilor candidate in procesul de largire al UE, definirea criteriului politic de aderare ca prioritar, dezvoltarea si utilizarea relatiilor pe care le aveam, sau le-am putut crea, atat la nivelul principalei familii politice din Parlamentul European, Partidul Popular European – PPE, cat si  la nivelul tarilor membre si candidate UE. In plan tehnic, DIE a asigurat dialogul intre Guvern si institutiile europene incepand cu Comisia si Parlamentul, a coordonat armonizarea legislativa si constructia institutionala aferenta, a avut initiative legislative, a elaborat documentele strategice ale integrarii, a avut responsabilitatea asistentei financiare externe nerambursabile. La aceasta se mai adauga reorganizarea DIE in functie de evolutia procesului de integrare in UE.

In cele ce urmeaza voi da detalii oprindu-ma  asupra celor mai importante contributii ale Departamentului Integrarii Europene – DIE in perioada decembrie 1996 – decembrie 1999.

A – Realizari si succese pe plan politic

1 – Agenda 2000. Marginalizarea Romaniei

In primavara anului 1997 activitatea DIE si a mea personala s-au concentrat, in afara sarcinilor curente de pregatire a Romaniei  pentru deschiderea negocierilor de aderare si de asigurare a dialogului intre Romania si UE, pe urmarirea atenta a doua evenimente : «Agenda 2000» si Consiliul European dela Amsterdam.

Cu Consiliul European dela Amsterdam, din iunie 1997, se incheia « Conferinta Inter-Guvernamentala – CIG », care printre altele analizase o reforma a institutiilor europene in vederea largirii. La aceasta intalnire eu nu am fost prezent, Ministrul de Externe, A. Severin, dorind sa fie unicul acompaniator al Presedintelui E. Constantinescu.

Document esential, facut public in iulie 1997, « Agenda 2000 » cuprindea strategia definita de Comisia UE pentru intarirea si largirea Uniunii la inceputul secolului XXI. In privinta largirii, dupa o analiza amanuntita a procesului de pregatire pentru aderare, in care erau angajate fiecare din cele zece state foste comuniste din Europa Centrala si de Est, « Agenda 2000 » propunea inceperea negocierilor de aderare numai cu cinci dintre ele.

Bugetul UE pe perioada 2000 – 2006 corespundea in consecinta unei largiri a UE cu aceste cinci state. Statele care nu incepeau negocierile, printre care si Romania, se gaseau astfel intr-o situatie extrem de dificila. Aceasta cu atat mai mult cu cat reforma institutionala prevazuta de Consiliul European dela Amsterdampreconiza si ea o largire cu numai cinci state. Componenta institutiilor UE era stabilita pentru douazeci de state (15 + 5).

DIE a elaborat un raspuns la « Agenda 2000 ». In acesta se evidentiau progresele facute de Romania in indeplinirea criteriului politic dupa alegerile din noiembrie 1996, se relevau cateva inexactitati in raportul Comisiei si se insista ca negocierile de aderare sa se deschida in acelasi timp cu toate tarile candidate.

Cum insa era evident ca argumentele aduse pe fond erau total insuficiente, m-am angajat personal intr-un demers pur politic. M-am adresat in primul rand PPE, partid majoritar in Parlamentul European, din comitetul executiv al caruia faceam parte in calitate de reprezentant al PNTCD. Ma bucuram de increderea crestin-democratilor europeni. Am fost astfel singurul reprezentant al unei tari est europene care, invitatla Congresulpartidului CDU dela Leipzig, in octombrie1997, aavut onoarea sa se exprime de la tribuna in care se gasea Cancelarul Helmut Kohl.

2 – Congresul de la Toulouse al PPE si Consiliul European de la Luxemburg. Romania ramane in procesul de largire al UE

La cel de al XII-lea Congres al PPE – Toulouse, 9/11 noiembrie1997, aavut loc o intensa dezbatere privind largirea UE in cadrul careia problema Romaniei si Bulgariei, cele doua tari ramase cel mai in urma in indeplinirea criteriilor de aderare, a ocupat un loc central. Ele erau amenintate de un tratament diferit de cel aplicat celorlalte tari candidate.

M-am implicat activ si, prin interventii in sedinte plenare si mai ales prin convorbiri private, am obtinut un important sprijin. Printre personalitatile PPE cu care ajunsesem sa stabilesc relatii privilegiate si care au sustinut Romania cu aceasta ocazie ii mentionez pe : Hans-Gert Pötering, viitorul presedinte al Parlamentului European, François Bayrou, presedintele partidului CDS din Franta si vice-presedinte al PPE, Angelo Benassola, presedintele fundatiei « Alcide de Gasperi », Jean Claude Juncker, Prim-Ministru al Luxemburgului. Acesta din urma fusese impresionat de pledoariile Prim-Ministrului Victor Ciorbea in favoarea aderarii Romanieila UEfacute cu ocazia unor intalniri anterioare la care am participat impreuna.

Rezolutia adoptata de Congresul PPE dela Toulouseafirma fara ambiguitate ca toate tarile candidate, inclusiv Romania si Bulgaria, raman in procesul de largire. Unele incepeau imediat negocierile, celelalte urmau sa intensifice pregatirea pentru aderare, primind un ajutor  intarit din partea UE. Toate statele candidate urmau sa semneze « Parteneriate de Aderare » in care se stabileau prioritatile in procesul de preparare pentru aderare si se specificau diferitele forme de ajutor acordat de catre UE.

Punctul de vedere al PPE va fi adoptat de catre Consiliul European dela Luxemburgdin decembrie 1997 si va deveni astfel pozitia oficiala a UE referitoare la largire. Presedintele E. Constantinescu, insotit de A. Severin si de mine, a participat la acest Consiliu European si a influentat luarea deciziei privind largirea UE. Marginalizarea Romaniei preconizata de « Agenda 2000 » era astfel depasita.

Am beneficiat si in anii urmatori de increderea familiei crestin-democrate, unde am putut pleda cauza Romaniei. In primavara anului 1998 l-am convins pe Presedintele Fundatiei Konrad Adenauer, Ottfried Henning, sa deschida o antena a fundatiei in Romania. In toamna aceluiasi an am fost ales vice-presedinte al Internationalei Democrat – Crestine (IDC) si reales in toamna anului 2000. Incepand cu 2002 am devenit membru al Comitetului Executiv al IDC, responsabil cu tarile din Europa Centrala si de Est, pozitie in care redactam de doua ori pe an rapoarte privitoare la evolutiile acestor tari. Am participat de asemenea in calitate de reprezentant al PNTCD, incepand cu 1998, an in care partidul a devenit membru asociat al PPE, la grupurile sale de lucru « largire » si « politici europene ».

3 – Criteriul Politic devine prioritar – O noua abordare de importanta capitala pentru deschiderea negocierilor

Deschiderea negocierilor era obiectivul pentru atingerea caruia DIE nu a precupetit nici un efort. Situatia ramanea insa in continuare, in toamna anului 1998, extrem de dificila. Conform Raportului Comisiei UE, Romania se gasea intr-o situatie relativ acceptabila privind doua din criteriile de aderare, cel politic si cel al absorbtiei acquis-ului comunitar si se confrunta cu mari dificultati la nivelul celorlalte doua criterii, cel economic si cel al administratiei publice.

Dupa debarcarea Primului Ministru, V. Ciorbea, reforma economica cunoscuse o incetinire, cresterea economica era inca negativa si se considera ca economia romanesca nu are capacitatea de a face fata concurentei in cadrul pietei unice. Pe de alta parte reformele avansau extrem de greu si de incet in domeniul administratiei publice, al justitiei, al demilitarizarii politiei etc. Coruptia era, de asemenea, o problema deosebit de spinoasa. Comisia a inceput insa sa-i acorde importanta cuvenita ceva mai tarziu, incepand cu primavara anului 2000.

Cum posibilitatile de actiune ale DIE privind desfasurarea reformelor erau reduse am pus accentul pe promovarea criteriului politic. Acesta era domeniul in care progrese importante au fost realizate incepand cu decembrie 1996. Era cazul alternantei la putere dupa alegerile din toamna aceluiasi an si solutionarea conflictului cu minoritatea maghiara care participa de acumala Guvernare.

In calitate de Ministru al Integrarii Europene, am avut o serie de interventii in sensul definirii criteriului politic ca prioritar : articole, conferinte, participare la seminarii, intalniri bilaterale cu personalitati ale UE din Comisie si Parlament sau cu cele din diferitele state membre importante.

Am sustinut acest punct de vedere si cu ocazia intalnirii leaderilor PPE si a grupului parlamentar PPE dela Marbella- Spania, din iulie 1999, la care a participat si comisarul pentru largire al Comisiei UE – Hans van den Broek. Aici subiectul a fost discutat in detaliu  subliniindu-se faptul ca mentinerea in continuare a celor patru criterii de aderare ca inseparabile va afecta Romania si Bulgaria, penalizand aceste tari in perspectiva deschiderii negocierilor.  La acest congres s-a definit pozitia PPE de promovare ca prioritar a criteriului politic. Am obtinut pentru Romania, ca si in cazul congresului PPE dela Toulouse, o sustinere puternica.

Aceasta abordare, sustinuta si de Presedintele E. Constantinescu, a beneficiat de suportul Presedintelui Jacques Chirac si al altor sefi de state si a fost pana la urma retinuta de Comisia UE si acceptata ca atare de Consiliul UE dela Helsinkidin decembrie1999. Afost o evolutie esentiala care a permis  deschiderea negocierilor de aderare cuRomania.

4 – Reuniunea Tarilor Candidate de la Bucuresti, o initiativa remarcata

Pentru a impiedica marginalizarea Romaniei, care se gasea intr-o situatie extrem de dificila in privinta indeplinirii exigentelor aderariila UE, am definit actiuni de afirmare a solidaritatii intre toate tarile candidate.

Am luat astfel initiativa de a invita,la Bucuresti, pe colegii mei, responsabilii integrarii europene – ministrii integrarii sau echivalentii – din toate statele candidate si de a propune intalniri anuale ale acestora.  Reuniunea dinRomaniaa beneficiat de sprijinul ambasadorului Austriei,taracare detinea in acel moment presedintia UE. Cu ocazia intalnirii dela Bucuresti, care a avut loc in 6 decembrie 1998, s-a afirmat ca succesul fiecarui stat candidat pe calea integrarii este in acelasi timp un succes al tuturor tarilor candidate.

Aceasta initiativa a fost citata de catre analista Edith Lhomel in  « L’Europe centrale et orientale », editia1999 acunoscutei publicatii « Les études de La Documentation Française », ca una din principalele actiuni politice din Romania in anul 1998. Cea de a doua reuniune a avut locla Bratislavain noiembrie 1999 si urmatoareala Vilniusin noiembrie 2000. Se vorbea de acuma de un « spirit dela Bucuresti» pentru a caracteriza aceasta colaborare intre tarile candidate.

5 – Mobilizare in Perspectiva Consiliului European de la Helsinki

In toamna anului 1999, cand mai ramasese foarte putin timp pana la reuniunea Consiliului European de la Helsinki, am utilizat din ce in ce mai accentuat parghia politica.

Am facut o serie de deplasari in tarile importante ale UE, unde am gasit interlocutori de inalt nivel, foarte binevoitori, care mi-au facut adesea sugestii si mi-au dat sfaturi importante. Majoritatea apartineau familiei politice crestin-democrate, dar nu numai. Citez intalnirile cu cei doi comisari francezi Michel Barnier (crestin-democrat) si Pascal Lamy (social-democrat). In Germania, Fundatia Konrad Adenauer mi-a mijlocit intalniri la nivel foarte inalt. Ii mentionez pe Karl Lamers, o eminenta cenusie a CDU, si pe deputatul Peter Hintze, secretarul general al acestui partid. Cu acesta din urma am  avut ulterior o buna colaborare.

O atentie deosebita am acordat-o relatiei cu Kimo Sassi, Ministrul Afacerilor Europene al Finlandei, tara care in toamna anului 1999 detinea presedintia Uniunii Europene. Am reusit sa stabilesc o legatura amicala cu el. Ambasadoarea Romanieila Helsinki, d-na Smaranda Enache, a fost foarte activa si eficace in functia pe care a detinut-o.

In noiembrie 1999 am organizat in Romania prima reuniune intr-o tara din Europa de Centru si de Est a Comitetului Executiv al « Internationalei Democrat – Crestine – IDC », al carui vice-presedinte fusesem ales cu un an inainte. PPE era cel mai important membru al IDC. Tot in toamna anului 1999 am mai fost invitat si am participat la o serie de reuniuni internationale. Mentionez participarea mea la una din mesele rotunde ale congresului societatii « Association Française pour la Communauté Atlantique – ARCA » ce s-a desfasuratla Strasbourgin prezenta Presedintelui Jacques Chirac. Manifestarea era organizata pentru a celebra cea de a 50-a aniversare a NATO si era finantata si de UE.

Actiunea mea pentru deschiderea negocierilor de aderare s-a desfasurat in paralel cu cea a Presedintelui Emil Constantinescu si  a Ministrului de Externe, Andrei Plesu. Presedintele E. Constantinescu, prin politica externa dusa si prin credibilitatea de care se bucura, a jucat un rol esential in deschiderea negocierilor de aderare. L-am insotit pe Presedintele Constantinescu in mai multe din intalnirile foarte restranse pe care le-a avut la cel mai inalt nivel si am remarcat atentia care i se acorda. Mentionez numai intalnirile cu Presedintele Jacques Chirac, cu care Presedintele Constantinescu avea raporturi privilegiate si cele cu Cancelarul Helmut Kohl. Acesta din urma, chiar daca nu mai era in functie, continua sa aiba la nivelul UE o autoritate si un prestigiu de exceptie.

B – Realizari si succese pe plan tehnic

1 – Relatiile cu Institutiile Europene si cu Tarile Membre si Candidate

In calitate de Ministru pentru Integrarea Europena am definit si urmat o atitudine de echilibru in relatiile, pe de o parte cu institutiile UE (Comisia, Parlamentul etc.) si pe de alta cu tarile membre, incepand cu Franta si Germania. In urma demersurilor pe care le-am facut cele doua tari mi-au acordat, de la inceputul anului 1997, doi consilieri : François Froment-Meurice si Christian Zschaber. Ei erau remunerati de catre aceste tari, nu de Guvernul Romaniei. Daca relatiile cu Comisia erau importante la nivel tehnic, cele cu tarile membre erau determinante la nivel politic, prin urmare decizional.

Relatiile cu tarile membre ale UE si cu tarile candidate le-am intretinut si dezvoltat prin vizite de lucru in aceste tari, prin invitarea si primirea de delegatii straine, in special ale omologilor mei si prin intretinerea de bune raporturi cu ambasadorii acestor tarila Bucuresti.

Cu exceptia a doua tari membre – Danemarca si Grecia – si cinci tari candidate, am facut vizite de lucru in toate aceste tari. Am primit la Bucuresti ministrii Afacerilor Europene din toate tarile membre si candidate. Am avut relatii privilegiate cu un numar important dintre omologii mei din Guvernele acestor tari. Mentionez pentru tarile membre pe cei doi ministrii francezi ai Afacerilor Europene Michel Barnier si Pierre Moscovici si pentru tarile candidate pe ministrul slovac al Integrarii Europene Ian Fiegel. Am avut de asemenea legaturi stranse cu ambasadorii marilor tari ale UE si cu cei ai tarilor care asigurau presedintia UE – ambasadorii Frantei (Pierre Menat), Germaniei (Leopold von Bredow), Angliei (Christopher Craby), Austriei (Karl Vetter von der Lilie), Finlandei (Mikko Heikinheimo), Portugaliei (José Augusto Seabra), Suediei (Niels G. Revelius) precum si cu majoritatea ambasadorilor tarilor candidate. Adaug si bunele relatii avute cu ambasadorul Elvetiei (Jean-Claude Joseph) si cu reprezentantul Bancii Mondiale in Romania, François Ettori.

Am acordat, evident, multa atentie relatiilor cu membrii Comisiei UE si celor cu membrii Parlamentului European – PE, in special cu membrii Comisiei Parlamentare Mixte Parlamentul European – Parlamentul Romaniei. Cu un numar relativ important dintre ei am avut relatii amicale construite adesea pe linia apartenentei la aceeasi familie politica. Ii  mentionez, ca exemple, pe presedintele Comisiei de Afaceri Externe al PE, Elmar Brok, care la invitatia mea a venit de doua ori in Romania si pe Jean Antoine  Giansily, vice-presedinte al Comisiei Buget al PE, un bun prieten cu care colaboram dejala Parisin anii 1980. Dna Nicole Fontaine, presedinta PE, m-a tratat de asemenea cu multa atentie si m-a sprijinit in mod deosebit. Pot spune acelasi lucru despre comisarii Viviane Reding, Michel Barnier sau Mario Monti.

2 – Dialogul cu UE asigurat de catre DIE

DIE a fost institutia care a condus, coordonat si sustinut, in cea mai mare parte dialogul pe care Guvernul l-a avut cu UE. Acesta s-a desfasurat in cadrul prevazut de « Acordul de Asociere » : « Comitetul de Asociere » si cele noua subcomitete pe sectoare si « Consiliul de Asociere ».

Dupa semnarea « Parteneriatului de Aderare », in martie 1998,  la acest cadru s-a adaugat  procesul de evaluare analitica a absorbtiei acquis-ului comunitar –  cunoscut sub numele de « screening ». Acest proces de evaluare, care analiza atat legislatia adoptata, cat si institutiile prevazute pentru a o aplica, reprezenta o prefigurare a negocierilor ce urmau sa inceapa.

Dialogul a existat si in contextul elaborarii unor documente de catre Comisia UE. Este cazul « Agendei 2000 », a « Parteneriatului de Aderare » si a rapoartelor anuale ale Comisiei UE privind evolutiile legate de indeplinirea criterilor de aderare. Primul « Raport Anual » a fost prezentat in toamna anului 1998. Aceste rapoarte erau precedate de o auto-evaluare si urmate de un raspuns din partea Romaniei, toate realizate de DIE.

Departamentul Integrarii Europene – DIE a participat, de asemenea, activ la toate reuniunile de lucru ale « Comitetului Parlamentar Mixt Romania – Uniunea Europeana ».

3 – Documentele Strategice ale Integrarii elaborate de catre DIE

DIE a elaborat « Programul National de Absorbtie al Acquis-ului Comunitar » aparut la sfarsitul anului 1997. El va fi integrat in  « Programul National de Aderare a Romanieila UE– PNAR » elaborat tot de DIE, in 1998, pe baza Parteneriatului de Aderare.

Instrument evolutiv de planificare strategica pe termen scurt si mediu, PNAR a fost dezvoltat si actualizat periodic de catre DIE conform cerintelor procesului integrarii europene. PNAR cuprindea patru capitole care corespundeau celor patru criterii de aderare : criteriul politic, criteriul economic, criteriul privind absorbtia acquis-ului comunitar si criteriul referitor la capacitatea administratiei publice si a sistemului judiciar de a functiona dupa standarde europene. Primele trei criterii sunt cunoscute sub numele de « criteriile dela Copenhaga» si ultimul de « criteriul de la Madrid », dupa locul unde au fost adoptate de Consiliile UE.  In 1999 PNAR-ul a fost completat cu un al cincilea capitol (realizat de DIE in colaborare cu Ministerul de Finante), care se referea la finantarea obiectivelor si programelor definite in acest document si asigura corelarea actiunilor cu finantarile.

PNAR-ul a demonstrat capacitatea administratiei romanesti de planificare strategica si financiara in raport cu exigentele integrarii europene si din acest punct de vedere a contribuit la evolutia relatiilor cu UE.

Un alt document strategic, de importanta nationala, elaborat in cea mai mare parte sub coordonarea DIE, a fost « Planul National de Dezvoltare – PND  ». El era bazat pe Parteneriatul de Aderare si pe PNAR si a fost redactat de catre « Agentia Nationala de Dezvoltare Regionala – ANDR ». Aceasta a fost infiintata, in 1998, pe baza legii de dezvoltare regionala, la elaborarea careia DIE a contribuit substantial. Odata cu ANDR au fost infiintate si cele 8 agentii regionale corespunzatoare celor opt regiuni de dezvoltare definite cu acest prilej. ANDR avea rolul de a coordona dezvoltarea regionala pentru ca aceasta sa ajunga la nivelul cerut de standardele integrarii in UE. PND a fost inceput in primavara anului 1999 si terminat un an mai tarziu, dupa desfiintarea DIE. El prevedea modul de utilizare a asistentei financiare externe si a resurselor bugetare interne alocate promovarii coeziunii economice si sociale.

DIE a colaborat de asemenea la realizarea a unui alt document de importanta nationala aparut in vara anului 1999: « Strategia Nationala pentru Dezvoltare Durabila » promovata de « Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare – PNUD » prin « Centrul National de Dezvoltare Durabila » aflat sub egida Academiei Romane.

4 – Asistenta Financiara creste substantial. Romania devine gestionara ei.

In calitate de Coordonator National al Asistentei financiare externe nerambursabile, Departamentul Integrarii Europene – DIE a negociat nivelul asistentei acordate de catre UE Romaniei. In exercitiul bugetar al UE 1996 – 1999 tarii noastre nu ii erau alocate decat cca 130 milioane euro/an (asistenta PHARE) ceea ce o plasa, in privinta asistentei financiare pe cap de locuitor, pe perioada exercitiului bugetar, pe ultimul loc dintre toate tarile candidate. Pentru exercitiul bugetar 2000 – 2006 Romania a reusit sa obtina, in 1999, o crestere importanta a alocatiei, care a atins 640 milioane euro/an (asistenta PHARE, ISPA, SAPARD), un nivel al asistentei financiare pe cap de locuitor echivalent cu cel al tuturor celelalte tari candidate.

Aceasta a fost posibil datorita atat demersurilor DIE care a solicitat cu perseverenta criterii obiective si transparente de alocare a asistentei financiare, cat si noului context creat de lansarea strategiei intarite de pre-aderare elaborata de Comisia UE si adoptata de Consiliul European dela Luxemburg.

Tot in 1999 Romania a obtinut dreptul de a gestiona fondurile europene de pre-aderare, incepand cu asistenta PHARE. Aceasta gestiune se facea pana atunci la Bruxelles, de catre Comisia Europeana. Era o noua recunoastere a progreselor realizate pe linia pregatirii, administrative si legislative, pentru aderareala UE. Inacest context, in cadrul Ministerului de Finante s-au infiintat  doua structuri esentiale pentru gestionarea fondurilor europene : « Oficiul de Plati si Contractare Phare – OPCP » si « Fondul National de Pre-aderare – FNP ». DIE a jucat un rol de prim plan la creerea acestora.

Cum alocarile fondurilor nerambursabile erau conditionate de prezentarea de proiecte bine si corect realizate, precum si de gestionarea performanta a acestora, DIE a initiat si organizat, o serie de  cicluri de formare – specializare in gestionarea proiectelor. La ele au participat peste 500 de functionari din diverse ministere. Cu aceasta ocazie DIE a publicat doua manuale cu titlu « Managementul Proiectelor ».

5 – Valorificarea Strategiei intarite de Pre-aderare – cateva exemple

DIE s-a implicat in actiunile de promovare a oportunitatilor oferite de strategia intarita de pre-aderare. A colaborat strans cu diferitele ministere, cu precadere cu directiile de Integrare Europeana ale acestora, infiintate, cu contributia DIE, in prima parte a Guvernarii 1996 – 2000.

Ministerul Invatamantului, condus de Andrei Marga, s-a comportat, in aceasta privinta, exemplar. Romania a fost prima tara candidata care a avut acces la toate programele europene de formare. Accesul la programele europene era conditionat de absorbtia si transpunerea in viata a acquis-ului comunitar. Cel mai cunoscut este programul « Socrates » cu ramura lui « Erasmus ». Acesta din urma privea invatamantul superior si finanta colaborarile dintre universitatile europene, in special mobilitatile studentilor si ale cadrelor didactice in spiritul « procesului dela  Bologna ». Lansat in 1998 acest proces prevedea crearea unui mare spatiu universitar european.  A. Marga a jucat un rol de seama in acest context si universitatile romanesti au beneficiat din plin de asistenta europeana, atat sub aspect financiar cat si in procesul de evaluare si de restructurare a lor.

Ministerul Culturii, condus de Ion Caramitru si Ministerul Mediului condus de Romica Tomescu, au desfasurat de asemenea, in colaborare cu DIE, actiuni sustinute in sensul absorbtiei acquis-ului comunitar, al transpunerii lui in viata si a accesarii fondurilor europene. Mentionez reabilitarile unor monumente istorice intreprinse de I. Caramitru, care se bucura de o buna presa in strainatate sau de unele realizari in domeniul mediului si a prezervarii padurilor, ale lui R. Tomescu. Acesta era apreciatla Bruxelles- asa cum am putut constata cand l-am insotit, in anul2000, incalitate de ambasador pe langa UE, la intalnirile pe care le-a avut cu Comisarul pe mediu al Comisiei UE, Margaret Walström.

DIE a colaborat de asemenea strans cu Ministerul Transporturilor, condus de Traian Basescu, care a fost un mare beneficiar al fondurilor europene. Modernizarea infrastructurii era considerata de catre Bruxelles ca una din principalele prioritati ale unei tari candidate la integrarea in UE.

C – Realizari si succese pe planul organizarii

1 – Reorganizarea Departamentului Integrarii Europene – DIE

Transferul de putere in decembrie 1996 s-a petrecut in bune conditii si am preluat o structura cu un personal in general competent si atasat muncii prestate.

Reorganizarea DIE s-a facut pe parcurs, in functie de evolutia procesului de pregatire pentru aderare, cu precadere in anii 1998 si 1999. Astfel, in primavara anului 1998, odata cu semnarea Parteneriatului de Aderare si lansarea strategiei intarite de pre-aderare, s-au redefinit si repartizat responsabilitatile expertilor DIE, pe sectoare tematice si s-a intarit si imbunatatit colaborarea dintre acestia si directiile de integrare europeana din ministere. S-a creat mega-directia de « Strategie si Asistenta » in cadrul careia s-a reorganizat directia de « Asistenta Financiara » luandu-se in considerare noile forme de asistenta financiara ISPA si SAPARD.  A fost astfel intarita si definitiv formalizata functia de coordonator naţional al asistentei financiare nerambursabile. Aceasta structura, integrata astazi in Ministerul de Finante, continua sa existe sub demunirea de « Autoritatea pentru Coordonarea Instrumentelor Structurale ». Ea a negociat toate memorandumurile de finantare externa.

In organizarea DIE am avut in vedere crearea unei institutii bazate pe tehnicieni, conform modelului administratiilor europene si deci straina de orice ingerinta politica. Am dorit ca DIE sa devina prima structura a administratiei romanesti care sa corespunda criteriului patru al aderarii, cel privitor la administratia publica. Aceasta atitudine, de la care nu m-am abatut, mi-a atras o serie de animozitati in sanul PNTCD. Am avut, deasemenea, sansa sa am colaboratori profesionisti si in special sa recrutez tineret de calitate. La suprimarea sa, in decembrie 1999, DIE era format in proportie de peste 60% din personal recrutat in ultimii trei ani.

2 – Institutul European si alte structuri implicate in  integrarea europeana

DIE a fost implicat in infiintarea mai multor institutii si structuri chemate sa joace un rol important in procesul de integrarea europeana. Unele au fost deja mentionate : directiile de integrare europeana din diferitele ministere, « Agentia Nationala de Dezvoltare Regionala – ANDR », « Oficiul de Plati si Contractare Phare – OPCP » si « Fondul National de Pre-aderare – FNP ». Mai adaug institutiile create pentru  implementarea legislatiei europeane, spre exemplu « Oficiul Concurentei ».

Institutia care a fost insa creata exclusiv de DIE a fost « Institutul European ». El era conceput ca o structura independenta, instrument de ameliorare a strategiei de integrare in UE. Aceasta initiativa a DIE, lansata in aprilie 1998, nu a beneficiat de sustinerea Primului Ministru, Radu Vasile si « Institutul European »  nu a devenit functional decat dupa mai bine de un an de zile. El trebuia sa realizeze studii de impact aprofundate, finantate de UE, privind in primul rand indeplinirea criterilor de aderare si sa contribuie astfel la ameliorarea continua a procesului de reforma si la absorbtia si transpunerea in viata a acquis-ului comunitar. Aceste obiective vor fi serios afectate, dupa alegerile din decembrie 2000, cand Institutul European este trecut de catre Ministrul Integrarii Europene, Hildegard Puwak, in subordonarea ministerului sau. El isi pierdea astfel atat independenta cat si accesul la fondurile comunitare, conditionat de aceasta independenta.

Un rol important in crearea « Institutului European »  l-a avut Nicolae Idu, responsabil cu rang de Secretar de Stat al mega-directiei nou create in toamna anului 1998, « Strategie si Asistenta ». N. Idu, un tehnician competent, care a servit sub toate guvernarile si pe care l-am sustinut, va fi, incepand cu vara anului 1999, primul director general al acestui institut. El era condus de un Consiliu de Administratie unde am putut sa-l promovez presedinte pe profesorul Boldur-Latescu, care se bucura de stima si apreciere atat in sanul comunitatii academice pentru activitatea sa stiintifica si pedagogica, cat si in societatea civila pentru angajamentul sau anti-comunist. El a fost inlocuit din nefericire in anul 2000, imediat dupa suprimarea DIE, cu ambasadorul Constantin Ene. Acesta fusese seful Misiunii Romaniei pe langa UE de la crearea acesteia si pana la inceputul anului 2000. Toate insistentele mele de a fi schimbat, spunandu-mi-se deschisla Bruxelles, de catre Directorul general al « Directiei Generale Largire » a Comisiei, François Lamoureux, cu ocazia primei noastre intalniri, ca suntem singura tara candidata care are un ambasador pe langa UE cu studiila Moscova, au fost zadarnice. Era protejatul domnului Petre Roman.

3 –Organizarea in perspectiva deschiderii Negocierilor de Aderare

In toamna anului 1999 Romania incepea sa beneficieze de o apreciere favorabila din partea celor de care depindea deschiderea negocierilor de aderare.  

In aceast context am decis sa anticipez si sa organizez lucrurile ca si cand hotararea de deschidere a negocierilor cu Romania ar fi fost deja luata. In aceasta perspectiva am continuat reorganizarea DIE si am definit o serie de masuri legislative si de alta natura. A fost desemnat Negociatorul Sef in persoana adjunctului meu, tanarul si capabilul Aurel Ciobanu Dordea, Secretar de Stat din DIE, numit in aceasta functie la propunerea mea cu mai putin de un an inainte. A fost elaborat proiectul cadrului legislativ pentru organizarea si desfasurarea negocierilor. Au fost identificate domeniile in care puteau fi incepute negocierile si s-a facut ierarhizarea lor in functie de dificultate. S-a trecut la elaborarea documentelor de pozitie cu precizarea obiectivelor, mijloacelor si optiunilor. A inceput pregatirea echipelor de negociatori.

In calitate de Ministru al Integrarii Europene am fost desemnat sa fac parte din echipa care trebuia sa participe, din partea Guvernului, la realizarea unui nou document strategic : « Strategia Nationala de Dezvoltare Economica a Romaniei pe Termen Mediu ». Acest document a fost cerut de Comisia Europeana pentru a ajuta Romania sa accelereze procesul de creare a unei economii de piata functionale, capabila sa faca fata concurentei din UE. La realizarea acestuia vor participa reprezentanti ai Guvernului, experti desemnati de partidele de la putere si din opozitie, de sindicate, de patronate, specialisti ai Academiei Romane alaturi de experti ai Comisiei UE, ai statelor membre, ai Fondului Monetar International si ai Bancii Mondiale.

In decembrie 1999, cand Consiliul European reunitla Helsinkia luat decizia de a incepe negocierile cu toate statele candidate cu care nu se negocia inca, deci si cu Romania, DIE era totalmente pregatit, gata sa se angajeze si sa raspunda obligatiilor ce reveneau Guvernului in noua faza a procesului integrarii.

D – Oferta de asistenta Republicii Moldova

Inainte de a incheia trecerea in revista a realizarilor din perioada decembrie 1996 – decembrie 1999, ma voi mai referi la inca o actiune in care am angajat DIE si care se raporteaza la Romaniain granitele ei firesti si nu numai la cea din granitele ei de astazi.

Este vorba despre deplasarea pe care am facut-o in1998 inRepublica Moldova, unde am avut intalniri la cel mai inalt nivel, incepand cu Presedintele Republicii, Petru Lucinski. Intalnirea cu acesta, perfect reprezentant al nomenclaturii sovietice, mi-a lasat un gust amar. Am avut insa convorbiri indelungate si interesante cu ministrul adjunct de externe responsabil cu integrarea europeana, Iurie Leanca, si cu alti inalti functionari.  Le-am pus la dispozitie intreaga experienta acumulata de DIE in procesul de intregrare europeana, asigurandu-i de dorinta Romaniei de a-i asista pentru ca  Republica Moldova sa devina cat mai repede posibil candidat la integrarea in UE. Am afirmat cu acest prilej ca integrarea Republicii Moldova in UE este calea de reunificare a romanilor si ca o tara nu poate fi in acelasi timp membru CSI si membru al UE.

III – DIE si Integrarea in UE. Dificultati si neimpliniri

Daca Departamentul Integrarii Europene – DIE a avut rezultatele bune evocate mai sus el s-a aflat insa in imposibilitatea de a-si indeplini intru totul rolul de adevarat animator si coordonator al reformelor pe care am incercat sa le promovez. Aceasta cu tot sprijinul de care s-au bucurat procesul integrarii europene si eu personal din partea Presedintelui Emil Constantinescu, a Presedintelui PNTCD, Presedinte al Camerei Deputatilor, Ion Diaconescu si a Primului Ministru Victor Ciorbea.

Cu toate eforturile pe care le-am depus pentru a-l dezvolta si intari, DIE a ramas o structura cu un numar redus de angajati,  total  insuficient pentru indeplinirea rolului complex pe care il avea. Aceasta situatie a putut fi in parte corectata prin afirmarea competentei, seriozitatii si implicarii ca singure criterii de promovare in cadrul DIE unde s-a refuzat orice argument cu tenta de partid. Asistenta externa acordata de catre UE si cateva state membre si prezenta consilierilor straini, de care am amintit deja, au contribuit si ele la realizarile DIE.

« Consiliul Interministerial pentru Integrarea Europeana », format din reprezentantii tuturor ministerelor si prezidat de catre Ministrul Integrarii Europene, nu a putut nici el sa actioneze in conditii optime si sa asigure un maximum de eficacitate procesului de coordonare si impulsionare a reformelor necesare aderarii. Si aceasta cu toate ca se afla sub autoritatea Primului Ministru.

Dificultatile intampinate au fost de natura si origini diverse : tensiunile din Coalitie si obsesia mentinerii ei, actiunea fagocitara a Ministerului de Externe si  relatiile privilegiate ale acestuia cu Cotrocenii, imaginea de executant tehnic si nu de actor politic pe care a avut-o DIE, sprijinul partial al PNTCD in anumite cazuri, atitudinea ostila a Primului Ministru, R. Vasile si a ambasadorului la Bucurestial UE, Fokion Fotiadis. La acestea se adauga, nu in ultimul rand, conceptia occidentului privind tranzitia si prioritatile definite in acest proces.

1 – PD -  un Cal Troian in Coalitie

Dificultatile DIE s-au accentuat odata cu ocuparea postului de Prim Ministru de catre R. Vasile. El si aliatii lui, in special cei din PD, au continuat cu multa perseverenta eforturile facute pentru a reduce rolul DIE la problematica armonizarii legislative, a absorbtiei acquis-ului comunitar. Aceste eforturi au reusit in special la nivelul perceptiei si imaginii pe care DIE a avut-o atat in mass-media cat si la Cotroceni.

PD–ul se impotrivea unei reformari reale, in sens european a Romaniei si urmarea in primul rand satisfacerea unor interese inguste de clan. Obsesia evitarii alegerilor anticipate au determinant acceptarea comportamentului si a multor actiuni ale acestuia.

Ministerul de Externe, adevarata reduta a cadrelor comuniste, a fost varful de lance al actiunilor de anihilare si de sufocare a DIE. Bastion al PD in tot timpul Guvernarii 1996 – 2000, el a fost condus la inceput de Adrian Severin, tanara speranta a regimului comunist, devenit peste noapte mare promotor al valorilor europene, urmat de Andrei Plesu si de P. Roman.

2 – PNTCD si integrarea europeana

PNTCD si majoritatea deputatilor partidului, intelegeau in mica masura procesul integrarii europene in care vedeau cu totul altceva decat o adevarata modernizare a Romaniei. Presedintele I. Diaconescu, o personalitate cu calitati umane de exceptie, profund atasat valorilor europene, de a carui sustinere am beneficiat, a fost din nefericire, in unele imprejurari, depasit de dimensiunea si greutatea enormelor sarcini pe care le-a avut. Printre deputatii PNTCD care m-au sustinut cu determinare si multa competenta il mentionez pe George Serban, autorul Proclamatiei dela Timisoara.

3 – DIE sabotat de catre Primul Ministru Radu Vasile

Personaj controversat, prieten cu ambasadorul UE la Bucuresti, F. Fotiadis  si docil fata de acesta, R. Vasile a fost un prim ministru care nu a facut cinste Romaniei. El a avut totusi si cateva actiuni pozitive. Mentionez continuarea platii datoriilor externe ale Romaniei, fapt ce a influentat favorabil procesul de integrare europeana a tarii. Ca prim ministru a facut insa tot ce a putut pentru a bloca atat activitatea DIE cat si a mea personala. Mentionez sabotarea a doua din initiativele mele.

In 1998 am organizat vizitala Bucurestia conducerii PPE, in frunte cu Presedintele Wilfried Martens. Ea urma sa afirme sustinerea acordata Romaniei in procesul integrarii europene. R. Vasile, dupa ce s-a lasat asteptat ore in sir de intreaga delegatie si de conducerea PNTCD in frunte cu Presedintele I. Diaconescu, a ramas numai cateva minute si nu a venit la cina oferita de W. Martens. In mod similar s-a comportat si cu ocazia viziteila Bucurestia ministrilor integrarii europene a tuturor tarilor candidate, amintita deja.

R. Vasile a transferat gestionarea relatiilor cu Fondul Monetar International si Banca Mondiala, fara nici o justificare serioasa, Ministrului Transporturilor, adica complicelui lui, T. Basescu, si a refuzat sa atribuie aceasta responsabilitate DIE, asa cum solicitasem. Aceasta solicitare, care evident nu avea nici o sansa de a fi acceptata, am facut-o numai pentru a sublinia « eroarea » acestei decizii, negociate intre R. Vasile si PD.

4 – Fokion Fotiadis, machiavelicul ambasador al UE la Bucuresti

Am avut raporturi dificile cu ambasadorul F. Fotiadis datorita conceptiei diferite pe care o aveam despre relatiile care trebuiau sa existe intre Romania si UE. Consideram Polonia un exemplu de urmat, adica afirmarea cu toata fermitatea a intereselor noastre nationale si refuzul categoric al unei atitudini si al unui comportament de subordonat docil.

Definirea prioritatilor in desfasurarea reformelor ne separa deasemenea. Pentru F. Fotiadis cresterea economica era marea prioritate. Sustinand evident acest imperativ, eu insistam insa si pe necesitatea integrarii unei dimensiuni morale in procesul de tranzitie care sa cuprinda repararea, pe cat posibil, a crimelor si injustitiilor savarsite in perioada comunista. Asta insemnand restituirea proprietatilor, obligatia realizarii lustratiei, lupta impotriva coruptiei si o corecta functionare a justitiei, ultimele doua fiind strans conditionate de lustratie, subiect pe care F. Fotiadis refuza sa-l abordeze.

Perceptia ambasadorului UEla Bucuresti, privind realitatile romanesti, era in buna masura lipsita de realism, tradand o superficiala cunoastere atat a acestora, cat si a istoriei tarii. Ea era modelata de altfel si de promovarea propriei lui cariere. El sabota relatiile cu Ministrul Integrarii pe care il stia in conflict cu Primul Ministru.

5 – Occidentul si Tranzitia

Din pacate, aceeasi lipsa de intelegere si viziune, pe care a avut-o ambasadorul UE la Bucuresti, a caracterizat si o parte a membrilor Comisiei Europene si a Parlamentului European care se ocupau de Romania. Au existat din fericire si numeroase exceptii precum deputatul european J. A.  Giansily, despre care am vorbit deja.

Cauzele care au determinat atitudinea oficialitatilor europene au fost desigur multiple, incepand cu viziunea pe care o avea Occidentul referitor la desfasurarea perioadei de tranzitie de dupa caderea zidului Berlinului. La aceasta visiune m-am referit deja in consideratiile generale facute la inceputul prezentei comunicari.

IV – Suprimarea DIE si Integrarea Europeana in anul 2000

1 – Inlocuirea Primului Ministru

In avionul care se intorcea de la Helsinki, Presedintele E. Constantinescu m-a felicitat pentru contributia avuta la desemnarea Romaniei pentru inceperea negocierilor si si-a exprimat dorinta ca rolul meu in aceasta noua etapa, in care a intrat Romania pe calea integrarii in UE, sa creasca. Domnia sa m-a informat de asemenea de hotararea luata de a-l schimba pe Primul Ministru R. Vasile si a-l numi, in acest post, pe Radu Sarbu, seful « Fondului Proprietatii de Stat – FPS ».

A doua zi dupa intoarcerea dela Helsinki, am fost instiintat dela Bruxellesca F. Fotiadis, care aflase de demiterea Primului Ministru, intriga pentru ca vizita Presedintelui Comisiei UE, Romano Prodi, si a Comisarului pentru largire, Günter Verheugen, prevazuta pentru inceputul lunii ianuarie, sa fie anulata daca nu se revine asupra demiterii.

Pana la urma, dupa numeroase episoade unde diversii protagonisti, printre care P. Roman si R. Vasile, si-au aratat adevarata lor fata, inlocuirea Primului Ministru a reusit. Pretul, printre altele, a fost disparitia DIE si preluarea negocierilor de aderare de catre Ministerul de Externe.

Noul Prim Ministru, Mugur Isarescu, Guvernatorul Bancii Nationale, era o personalitate cu reale competente tehnice pentru functia pe care o ocupa. El apartinea insa unei caste de privilegiati din epoca comunista si era legat de cei care au preluat puterea imediat dupa decembrie 1989. Seful Guvernului nu mai era un membru PNTCD si partidul pierdea in felul acesta un post cheie. Aceasta alegere a Presedintelui E. Constantinescu a fost determinata in mare masura de situatia din PNTCD care nu l-a acceptat, ca Prim Ministru pe Radu Sarbu.

2 -  Desfiintarea Departamentului Integrarii Europene – DIE

Suprimarea DIE in decembrie 1999, dupa summitul dela Helsinkisi transferul dosarului integrarii europene Ministerului de Externe, privandu-l astfel de umbrela si autoritatea Primului Ministru a fost o actiune profund nociva. Procesul integrarii europene privea, cum am mai subliniat, reformele necesare indeplinirii criteriilor de aderare si angaja toate ministerele. De aceea plasarea lui sub directa autoritate a Primului Ministru era atat de necesara.

Ministerul de Externe, de la inceput, din decembrie1996, afacut tot ce a putut pentru a prelua controlul DIE. P. Roman, noul Ministru de Externe, a reusit si a integrat in MAE, in ianuarie 2000, personalul DIE, incepand cu Negociatorul Sef. El beneficia astfel personal, in plan politic, de deschiderea negocierilor de aderare la UE.

3 – Ambasador, Sef al Misiunii Romaniei pe langa UE

Presedintele Emil Constantinescu mi-a oferit postul important, mai ales dupa deschiderea negocierilor cu UE, de ambasador, sef al Misiunii Romaniei pe langa UE. Ministrul de Externe, Petre Roman, cu exceptia temporizarii numirii mele ca ambasador, in asa fel incat sa nu iau parte la deschiderea oficiala a negocierilor de aderarela Bruxelles, in martie 2000, s-a purtat corect necreandu-mi dificultati si lasandu-ma sa-mi desfasor activitatea asa cum doream.

La Misiuneam gasit un colectiv destul de valabil din punct de vedere tehnic. Expertii care il constituiau erau insa in general fara independenta de gandire si, in marea lor majoritate, conditionati de apartenenta lorla Ministerulde Externe.

Precizez ca de-a lungul celor trei ani cat am fost Ministrul Integrarii Europene, sef al DIE, am incercat, fara succes, sa obtin trecerea Misiunii Romaniei pe langa UE din subordinea Ministerului de Externe in cea a DIE

Cat timp am fost ambasador la Bruxelles, din mai 2000 pana in martie 2001, m-am straduit, pe de o parte, sa anim si sa intensific activitatea Misiunii si, in acelasi timp, sa schimb atmosfera de lucru cazono – securista pe care o gasisem. Pe de alta parte, in relatiile cu institutiile europene si cu diversele oficialitati am incercat sa fiu nu numai cat mai prezent si mai eficace, dar si cat mai european. Cred ca, in parte cel putin, am reusit.

4 – Negocierile de aderare si Consiliul European de la Nisa, noi realizari

In momentul terminarii Guvernarii 1996 – 2000, la sfarsitul anului 2000, negocierile de aderare a Romanieila UE, proces lansat in decembrie 1999 prin hotararea Consiliului European dela Helsinki, erau de acuma angajate.

Dupa lansarea oficiala a acestora -la Bruxelles, in martie 2000 – echipa de negociatori, condusa de  Negociatorul Sef, Aurel Ciobanu Dordea, isi facea datoria cu profesionalism. Se deschisesera efectiv noua din cele treizeci si unu de capitole de negocieri si se inchisesera provizoriu cinci dintre ele. « Strategia Nationala de Dezvoltare Economica a Romaniei pe Termen Mediu » fusese terminata in martie 2000 si se spera ca in curand, tinand cont si de faptul ca economia romaneasca intrase intr-o faza de crestere, ea sa ajunga la nivelul cerut economiei unei tari membre a UE.

La Consiliul Europeandela Nisadin decembrie 2000 s-a realizat acordul minimal privind reforma institutiilor UE, pentru ca aceasta sa poata functiona avand un numar de douazeci si sapte de membrii. S-a stabilit numarul de voturi atribuit fiecarei tari membre – deci si Romaniei – in Consiliu UE, numarul de locuri in diferitele institutii europene : Parlament, Curte de Justitie, Curte de Conturi, etc. S-a agreat de asemenea un termen de sapte ani pentru integrarea Romaniei in UE. A fost ultimul summit european la care a participat Presedintele E. Constantinescu, pe care l-am insotit in calitate de ambasador pe langa UE.

5 – Plecarea din postul de Ambasador, Sef al Misiunii Romaniei pe langa UE Imediat dupa castigarea alegerilor de catre Presedintele Ion Iliescu ambasadorul Romaniei la Luxemburg, Tudorel Postolache, m-a contactat si mi-a sugerat sa-i cer audienta noului presedinte pentru a putea ramane ambasador pe langa UE si a-mi putea continua in felul acesta actiunea. Nu eram dispus sa colaborez cu I. Iliescu si i-am raspuns ca eu nu cer nimic, insa fiind inca ambasador in functie, noul presedinte ma poate convoca. Nu m-a convocat si aceasta mi-a permis sa spun colegilor din PPE, care ma presau sa fac tot posibilul pentru a ramane in post, ca nu eu am demisionat, ci am fost schimbat.

La plecarea mea de la Bruxelles FundatiaKonrad Adenauer a dat la sediul ei din localitate o receptie, in onoarea mea, la care au fost prezente multe din cele mai reprezentative personalitati ale PPE-ului. Ii mentionez pe Wilfrid Martens (presedinte PPE), Hans-Gert Pöttering  (viitor presedinte al Parlamentului European), Jacques Santer (fost presedinte al Comisiei UE), Wim van Veltzen (vice-presedinte PPE), Erna Hannicot-Schoepges (presedinte al partidului CS-Luxemburg), Armin Lachet (trezorier IDC), Paul Rübig (presedintele SME Union), Frantz Iosef  Reuter (amfitrionul, directorul fundatiei la Bruxelles), etc..

V – Epilog. Revenirea la Putere a PSD

Revenirea la putere a PSD si a Presedintelui I. Iliescu, unul din principalii responsabili ale crimelor din decembrie ‘89 si din perioada de tranzitie, instigatorul sinistrelor mineriade, isi va pune amprenta nu numai pe viata politica si institutionala din Romania, dar si pe relatiile cu UE si pe negocierile de aderare. Neintrarea in Parlament a PNTCD-ului, cel mai pro-european partid din Romania, membru asociat al PPE, principala familie politica din Parlamentul European, a constituit un alt aspect negativ al noii etape care incepea dupa alegerile din decembrie 2000.

Coruptia se va amplifica din nou, incepand cu cele mai inalte niveluri si Justitia nu va putea functiona corect, fiind aservita politicului. Functionarea administratiei publice va ridica noi semne de intrebare si capacitatea ei de transpunere in viata a acquis-ului comunitar va fi nesatisfacatoare.

Romania va cunoaste insa o perioada de crestere economica importanta, datorata in mare masura politicii Guvernarii 1996 – 2000. Aceasta crestere economica nu va putea totusi impiedica o noua marginalizare a tarii  in procesul de largire al UE. In momentul intrarii efective in UE, la 1 ianuarie 2007, Romania se gasea, in privinta reformelor si a indeplinirii criteriilor de aderare, pe ultimul loc din cele 10 tari, foste comuniste, recent integrate in UE. Pana si Bulgaria se afla intr-o situatie mai buna.

Noul Guvern va infiinta Ministerul Integrarii Europene. Aceasta institutie mult mai mare decat DIE, avea insa un handicap major : nu mai era plasata sub directa autoritate a Primului Ministru. Ori in integrarea europeana, cum am mai subliniat, sunt angajate toate ministerele.

Ministrul PSD al Integrarii, Hildegard Puwak, o vajnica comunista, a facut rapid, dupa preluarea puterii, epurari pe criterii politice si simpatii personale. Negociatorul sef, A. Ciobanu-Dordea, a fost astfel demis. Ca sa se justifice  d-na H. Puwak declara cu nerusinare ca a preluat o mostenire catastrofala. Pentru a-l putea controla, ea a trecut de asemenea, cum am mentionat deja, Institutul European in subordinea noului minister pe care il conducea. Mentionez ca dna Puwak va fi demisa, la cererea UE, pentru incorectitudini in gestionatrea fondurilor europene.

Negocierile cu UE vor continua, incepand cu anul 2001, pe calea deschisa de Guvernarea 1996 – 2000. PSD-ul avea tot interesul ca Romania sa devina cat mai curand membra a UE. Detinatorii puterii si acolitii lor, beneficiarii noii guvernari, puteau utiliza astfel  avantajele integrarii in UE, in special fondurile europene. Nu se urmarea modernizarea tarii si indeplinirea criteriilor de aderare, ci simularea acestei indepliniri. De aceea in negocierile cu UE va prevala adesea o atitudine servila, de ocultare a dificultatilor si de incercarea de a le depasi prin manevre si tot felul de abilitati.

In acest sens, PSD a stiut sa utilizeze, in anumite posturi cheie, cu precadere in domeniul negocierilor, experti care in conditii dificile si-au desfasurat activitatea cu profesionalism si cat au putut mai bine. A fost cazul negociatorului sef  Vasile Puscas si a unei mari parti din personalul fostului DIE, care s-a regasit in noul minister al Integrarii Europene.

Strategia si atitudinea Guvernarii PSD la nivelul integrarii europene s-a perpetuat si dupa pierderea puterii de catre acesta in decembrie 2004.   Guvernarile ulterioare vor continua atitudinile si manevrele PSD-iste privind indeplinirea criteriilor de aderare si negocierile. Se va perpetua si chiar accentua controlul centralizat atunci cand nu afecta anumite interese partizane.

Cu toate aceste handicapuri si dificultati calea pe care Romania a fost angajata, prin hotararea summitului UE din decembrie 1999 de a deschide cu aceasta negocierile de aderare, va duce la integrarea efectiva a tarii in UE la 1 ianuarie 2007. Era o implinire la care inainte cu un deceniu se putea cu greu spera.

VI – Concluzii

In decembrie 1999 nivelul transpunerii in viata a reformelor, starea Justitiei si a administratiei romanesti, precum si situatia economiei tarii erau departe de a satisface cerintele criteriilor de aderare la UE. Deschidereanegocierilor de aderare cu Romaniaa fost deci o decizie politica. A fost un succes politic major al Guvernarii 1996 – 2000.

Inceperea negocierilor a fost  favorizata atat de avantajele pe care largirea UE le prezenta pentru Occident cat si, doresc sa cred, de luarea in considerare de catre acesta a obligatiei morale pe care o avea fata de tarile din Europa de Est abandonate Uniunii Sovietice dupa cel de al II-lea Razboi Mondial.

Ea a devenit insa posibila datorita credibilitatii de care s-a bucurat in Occident Guvernarea 1996 – 2000. Faptul ca aceasta Guvernare a avut ca pilon central PNTCD, partid crestin democrat, purtator al valorilor de libertate, justitie si solidaritate, valori ce s-au aflat si la baza constructiei UE, a determinat nu numai credibilitatea acesteia dar si-a pus amprenta pe actele si actiunile ei. Ea este cea mai curajoasa Guvernare de dupa decembrie1989 in sensul asumarii riscurilor sociale ale reformelor.

Inchei afirmand ca Guvernarea 1996 –2000, incomparatie cu toate celelalte, care s-au succedat din decembrie 1989 si pana astazi, apare ca fiind pe departe cea mai performanta, singura angajata cu adevarat in promovarea valorilor si modelului european si a intereselor poporului roman.

A.H.: De acord. Principalul eveniment politic din Romania, săptămîna viitoare, este cel de al doilea tur al alegerilor prezidenţiale. Acesta reprezintă un moment, un aspect, dintr-un larg ansamblu care defineste si caracterizeaza realitatea politică românească, şi care este submediocru, vulgar si trist.

N.F.: Da, din păcate! Eu aş spune chiar că ne-a lipsit punctul de vedere general, ca să observăm, acum, că atît contextul actual, cît şi înţelesul ideologic al sensurilor existenţei româneşti au fost pregătite de multă vreme, în aşa fel încît, de pildă, alegerile reprezentanţilor noştri în Europa au certificat nu altceva decît expresia postcomunistă, ştrangulantă şi profund nocivă în care ne ducem viaţa, fără a sesiza prăpastia, dezastrul în care trăim şi în care, mai ales, vom aluneca fără scăpare, într-un viitor nu prea îndepărtat. Dv. vă număraţi printre cei care aţi trăit, şi într-un plan şi în altul, realitatea românească. Pentru că aţi fost blocat şi nu aţi putut să participaţi la acest proces al democratizării pe care acele alegeri trebuiau să-l reprezinte în Europa de azi.

A.H.: Aveţi încă o dată dreptate. Contextul românesc se înscrie într-un context general, european şi mai larg global, internaţional, care este acela al promovării unei abordări extrem de pragmatice, cinice, în care, cred că am mai spus-o, singura valoare promovată este eficacitatea. Şi asta în detrimentul tuturor celorlalte valori, de ordin moral.

N.F.: Ce poate fi mai cinic decît să-ţi trimiţi reprezentanţi europeni, selectaţi dintre debili mentali, estropiaţi, semidocţi şi semianalfabeţi, valenţe degradante ale ideii de umanitate, fiinţe descompuse nu numai moral, dar, în primul rînd, animalizate prin trecerea lor în sistemul prelungit al noului om comunist?!

A.H.: Alegerile europene din Romania sunt expresia realitatii politice din tara noastra si reprezintă o exemplară continuitate a politicii structurilor care deţineau puterea, pînă la căderea zidului Berlinului, Ele. continuă să o deţină şi astăzi, sub alte forme mai rafinate, cu mijloace – să le spunem, democratice, dacă se pote numi astfel monopolul puterii detinut prin controlul mass mediei, a economiei şi a intregii vieti sociale si politice, a ţării. Sub anumite aspecte, cele legate de detinerea puterii, situaţia a rămas neschimbată din 1989 pînă astăzi, ea se caracterizează prin monopolul pe care foştii tovarăşi, nomenclatura, securitatea, continuă să-l aibă în România…

N.F.: Deci prin ceea ce a fost învins Constantinescu, în esenţă, şi nu prin declaraţiile pe care le-a făcut!

A.H.: Constantinescu nu a fost învins, Constantinescu nu a fost niciodată un adevărat luptător, ca să poată fi învins. Constantinescu a fost singurul presedinte de dupa 89 de care nu ne-a fost rusine, un presedinte care a avut un comportament, o atitudine, o viziune care erau cele ale preşedintelui unei ţări care trăieşte în democraţie de mai multe secole.

N.F.: Viziune utopică.

A.H.: Da, utopică. Sigur că atitudinea lui intelectuală a fost foarte eleganta, frumoasă, dar era atît de ruptă de realitatea românească, încît lucrurile nici nu puteau să se desfăşoare altfel. El se vedea ca un adevărat preşedinte, un arbitru, un om care să vegheze la corecta funcţionare a instituţiilor statului. Însă aceste instituţii erau sub controlul „tovarăşilor” şi atunci lucrurile erau complet deformate. Daca eliminam ipoteza, avansata de unii, ca el ar fi fost un agent al securitatii, cum se poate explica declaraţia lui Constantinescu, imediat după cîştigarea alegerilor, că punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara nu-şi mai are rostul, pentru că noi am cîştigat puterea, altfel decat printr-o naivitate fara margini. Este atît de aberantă această declaraţie încît nu merită a fi comentată.

N.F.: Ea vine într-un nemijlocit contact cu ceea ce trăim astăzi.

A.H.: Şi cu ceea ce s-a întîmplat şi după alegerile din 1996. Este vorba despre alianţa care s-a încheiat cu P.D.-ul lui Roman, şi care era o alianţă, ce nu putea să aibă alt rol decît să ducă la…

N.F.: Alianţa, de fapt, cu Băsescu, pentru că rezultatul ăsta a fost. Roman a căzut, şi a venit Băsescu cu toţi ai lui, iar P.D.-ul nu s-a schimbat cu nimic. A rămas acelaşi: expresie caghebistă a imbecilităţii şi ticăloşiei comuniste „educată” la „Ştefan Gheorghiu”.

A.H.: Da, in cea mai mare parte. P.D.-ul este insa foarte greu de definit. El reuneste reprezentanti ai esalonului 2 al PCR, securisti, mafioti, aventurieri obraznici, oportunisti precum si cativa pragmatici, adesea fosti PNTCD-isti, care considera ca pot combina interesele personale cu pastrarea unui angajament in favoarea unor valori pe care inteleg sa continue sa incerce sa le promoveze. Ei considera ca au o sansa sa o faca din interiorul partidului; este sunt convins o mare naivitate. În privinta lui Roman si Basescu eu consider ca Roman era alteva decît Băsescu. Ramanand un tovarăş, el este mai rafinat, băiat a lui Valter Roman, legat de structurile caghebiste, legat de Moscova. Băsescu, şi el alt securist – pentru că nu putea să fie altfel in diferitele posturi ocupate inainte de 89, ca cel de la Anvers, dar mai puţin legat. de înalta nomenclatură stalinistă, cum era cazul lui Roman. El este reprezentantul unei categorii a securitatii si nomenclaturii, cea a şmecherilor abili, care au descoperit si folosit din plin oportunităţile care le sunt oferite de noua conjunctură. Trebuie insa sa recunoastem si unele luarile de pozitie, cel putin in aparenta, laudabile cum sunt cele in favoarea basarabenilor. Ele sunt insa cu siguranta determinate si de interese electorale la fel ca si condamnarea comunismului, declaratie ramasa fara nici o consecinta practica si care nu a fost decat praf in ochii opiniei publice aruncat de smecherul de Basescu. Exista totusi o oarecate diferenta intre pozitiile acestuia pe planul politicii interne, care se caracterizeaza prin promovarea fara limite a clientelismului politic, a mafiotismului si prin afirmarea de tendinte dictatoriale, datorate, intre altele, lipsei lui de educaţie, cultura si viziune politica si pe de alta parte de atitudinea lui pe planul politicii externe unde susţine legăturile cu Occidentul şi apără interesele românilor din afara graniţelor.

N.F.: Evident recuperată prin lecţia hruşciovistă, brejnevistă şi, în ultima instanţă, putinistă, cu o condiţie etnică aproximativă şi confuză, cu grobianism funciar ce demonstrează puţinătatea educaţiei şcolare şi mentalitatea de tîrlă, ca să nu spun de clan ţigănesc, pe care o cultivă de la cuvînt, pînă la dezlănţuirea patologică a dansului de tip cazacioc, sfidînd naţiunea peste care a fost propulsat de votul tembel al unui sfert de populaţie, ea însăşi aproximativă şi confuză în ţinuturile româneşti din ultimele şapte decenii.

A.H.: El este vîrful de lance al unor mafioţi care ştiu să profite de sistem, sa-si aproprieze bunurile publice ce se privatizeaza, sa deturneze bani publici si europeni, să facă afaceri dubioase de tot felul, şamd. Băsescu este, de fapt, un animal politic, politica avand in aceasta acceptiune un caracter mafiot; este reprezentantul mafiei politico-afaceriste ce controleaza Romania din 1989 incoace.

N.F.: N-aş insista asupra acestei persoane ce se caracterizează, mai ales, prin primul termen al formulei întrebuinţată de dvs. Aş vrea să continuăm fenomenul Băsescu prin definirea echipei a doua, intrată în sistemul politic actual, principialmente cel al aşa-zisului P.D.L., dar, din păcate, nu numai. Ar fi mai productiv să ne oprim asupra consilierilor lui Băsescu, echipa care s-a format la „Ştefan Gheorghiu”, care chiar a persistat să existe şi să se definească după ce „Ştefan Gheorghiu” nu a mai fost institutul acela politic caghebist, pe care-l cunoaştem, şi oamenii aceştia au început să-şi ia burse în străinătate, în America mai ales, să înveţe politica de acolo şi să vină să o experimenteze în viaţa românească, într-un mod care este, în momentul de faţă, de-a dreptul scandalos (Preda, Cotoi, Lăzăroiu sau alţii ce nu s-au ridicat pînă la rangul de consilieri, dar ar putea oricînd să devină: Macovei, Anastase, Boureanu şi alţii asemenea predestinaţi).

A.H.: Da, şi eu cred că Băsescu este reprezentantul acestei generaţii, de lupi mai mult sau mai putin tineri care se bat pentru a ocupa pozitii politice, economice si sociale cat mai inalte. Evantaiul este larg; in anturajul lui gasim un Cristian Preda, consilier, azi eurodeputat si un Silvan Ionescu, ofiţer de securitate de care – se pare – ca Basescu era foarte apropiat cînd era la Anvers. Tot acest anturaj a lui este format, in marea lui majoritate, de reprezentantii fostelor tinere sperante ale comunismului ceausist, astazi deveniti reprezentanti ai capitalismului sălbatic din Romania, asa cum i-ati caracterizat si dvoastra.

N.F.: Ne-au întors înapoi cu două secole.

A.H.: Da, ne-au întors înapoi cu două secole, şi încercînd să utilizeze sprijinul american. Băsescu, nu ştiu dacă se mai bucură, dar cel puţin se bucura de un asemenea sprijin american. Sprijinul acordat de Occident fostilor tovarasi nu este de data recenta, el s-a manifestat imediat dupa decembrie 89 si a continuat. Sa nu uităm, spre exemplu, că atunci cînd s-au cîştigat alegerile de către Convenţia Democratică, în 1996, ambasadorul american de la Bucureşti pleda pentru păstrarea la putere a lui Iliescu. Aşa a rămas Geoană ambasador în America, tot cu sprijinul americanilor, care au insistat pe lîngă Constantinescu să nu-l debarce.

N.F.: Care sînt soluţiile pe care dv. le vedeţi pentru ieşirea din această situaţie în care, practic, românii nu au nici o posibilitate de schimbare?

A.H.: Situaţia de astăzi din Romania este dramatica, profund tristă si ingrijoratoare. Ea se caracterizeaza in primul rand prin lipsă de alternativă. Noi ne găsim într-o situaţie rea, mai dramatică, decît acum 20 de ani, pentru că atunci aveam de ales între tovarăşii deghizaţi în democraţi, reprezentaţi de Iliescu, Roman şi întreaga companie – printre care şi Băsescu, că era tot în tabăra lor – şi adevăraţii democraţi, victimele ororilor comuniste, reprezentaţi de Corneliu Coposu. Ori astăzi noi nu mai avem, pe scena politică românească, o formaţie, un partid cît de cît puternic si reprezentativ care să fie purtătorul adevaratelor valori, reprezentantul autentic al identitatii noastre nationale, un partid care sa militeze pentru o democraţie reală, pentru o viaţa social politică civilizată, un partid care sa apere cu adevarat interesele Romaniei si ale romanilor. Distrugerea P.N.Ţ-ului a fost planificată, a fost dorită, iar cei care au urmărit-o cu mult profesionalism securist şi cu multă perseverenţă s-au dovedit redutabili realizatori. Situaţia în care P.N.Ţ.-ul se găseşte este opera acestora pentru că schimbările din ’89 – şi asta am mai subliniat-o –, şi nu numai în România, s-a făcut în urma unui gentlemen’s agreement cu Occidentul, în care s-a lăsat forţelor reprezentate de nomenclatură, de securitate, de K.G.B. – vorbesc în general de toate ţările – mînă liberă să gestioneze perioada de tranziţie; deci să creeze această nouă burghezie care nu era decît o mutaţie a fostei elite comuniste, cu toate caracteristicile legate de lipsa de cultură, de vulgaritate, de lipsă de corectitudine, de banditism, care defineste naşterea acestei noi „burghezii”. Daca in unele tari foste comuniste fortele democrate au putut sa influenteze pozitiv si puternic evolutiile de dupa caderea zidului Berlinului in Romania ele au fost mult mai firave si nevolnice. Ca sa raspund direct intrebarii dvoastra consider ca se impune in mod imperios crearea unui partid care sa reprezinte, asa cum spuneam, interesele Romaniei si ale romanilor, un partid care sa poata reprezenta o alternativa reala la dezastrul guvernarii actuale si care sa determine renasterea sperantei ce a disparut dupa relativul esec al guvernarii CDR si al presedentiei Constantinescu, esec organizat si orchestrat de securitate.

N.F.: A noului sistem, de fapt, care conduce, care coordonează de două decenii piaţa Europei răsăritene. Aici, eu aş pune mai mult accentul pe ideea criminală – şi nu mă feresc să spun cuvîntul acesta – a „coexistenţei paşnice”, ce s-a născut într-un moment dramatic pentru istoria Europei, şi a continuat să existe, sub forme transformate, uşor numai şlefuite după anii ’90. Ea a dat expresia acestei situaţii pe care Europa niciodată nu a accepta-o în esenţă. A jucat-o, de fapt, America împreună cu Rusia, dar niciodată Europa Occidentală, în sine, nu a accepta-o.

A.H.: Aici nu sînt tocmai de acord cu dvs. Europa a jucat tot in acelas sens.

N.F.: Mă gîndesc le DeGaulle şi chiar la Adenauer, care au încercat să salveze ceva din Europa. Chiar Anglia, care a avut un joc mai flexibil decît America.

A.H.: Bine, sigur că America şi Rusia reprezentau cei doi poli ai forţei, dar Europa a fost, după părerea mea, tot atît de puţin dispusă să facă sacrificii in numele moralei, ca şi America. DeGaulle a venit să-l viziteze pe Ceauşescu, în 1968, şi a făcut înţelegerea cu China. Mitterand s-a dus la Moscova, la scurt timp dupa incercarea de inabusire a miscarii Solidarnosc din Polonia. Şi s-a dus cu un răvaş de pace. Mitterand a venit apoi la Bucureşti dupa 89, sustinandu-l implicit pe Iliescu, cînd a fost obligat sa calce in picioare drapelul roşu intins de studentii romani în faţa ambasadei Franţei. El a fost cel care s-a opus inlaturarii rapide a foştilor tovarasi, a tragerii la raspundere a criminalilor comunisti. M-am oprit la Franta dar aceles lucru se poate spune si despre politica germana sau a altor tari europene. Nu cred că Europa este mai brează!

N.F.: Poate că aveţi dreptate, ţinînd cont de aceste realităţi înfăţişate.

A.H.: Iar căderea zidului Berlinului este consecinţa logică a acestei politici de coexistenţă paşnică. Si dintr-un anumit punct de vedere trebuie să recunoaştem că este un succes al abilităţii perfidului albion – a abilităţii Occidentului, care a reuşit, să evite războiul. Ceea ce daca facem abstractie de oribilele suferinte a celor care au trait in comunism este, totuşi, o realizare excepţională.

N.F.: Deşi războiul a continuat pe alt plan, pe planul economic.

A.H.: Sigur că da!

N.F.: S-a mutat de pe un plan pe altul, şi, aşa cum a fost acceptat Hitler, apoi Stalin, tot aşa cum sînt acceptate grosolănia, lipsa de cultură, jocurile economice făcute cu oricine în scopul doar al unora.

A.H.: Ăsta a fost si este pragmatismul occidental care s-a manifestat si a dominat întotdeauna.

Nicolae Florescu: Pentru că aţi reprezentat România în acest conglomerat, care începe să devină, odată cu trecerea anilor, şi foarte reprezentativ probabil, pentru viaţa românească politică, economică şi socială viitoare, şi anume Uniunea Europeană, nu vi se pare că unul dintre elementele fundamentale ale structurii gîndirii politice, în perioada actuală, este o încercare de diminuare a structurii naţionale?

Alexandru Herlea: Proiectul european s-a născut nu numai din dorinta evitarii razboaielor, a prezervarii pacii, dar si din cea a realizarii unei entitati care să devina o puternica prezenţă la inceput de ordin economic si comercial si pe urma politic. O constructie care să poata juca un rol de prim plan în lume, avand capacitatea de a promova valorile de democraţie, libertate, dreptate, solidaritate care constituie baza sa teoretica. Punerea in practica a acestui proiect s-a facut conform strategiei definite de Jean Monnet, care presupune o evolutie in timp a proiectului, cu pasi mici, pentru a evita esecul. Monet era un pragmatic, un tehnician neangajat politic, care a înţeles să pună tehnicitatea sa la dispoziţia gandirii politice a părinţilor fondatori, Alcide Gasperi, Konrad Adenauer, Robert Schuman, şi a reuşit. Trebuie să recunoaştem succesul strategiei Monet, strategie care a facut posibila transpunerea in viata a constructiei europene. Aceasta a cunoscut perioade de stagnare sau chiar de involutie. Astăzi traversam o perioada cu urcusurile si scaderile ei. Marele succes al largirii Uniunii Europene – integrarea tarilor din Europa Centrala si de Est (cu toate ca si la acest nivel sunt multe aspecte negative) s-a suprapus unui esec privind aprofundarea Uniunii. Blocarea Constitutiei Europene, a proiectului Giscard, inlocuit cu Tratatul de la Lisabona si alegerea recentă a doua personalitati putin cunoscute si dupa spusele multor jurnalisti lipsite de anvergura, Herman Van Rompuy – Preşedinte al Uniunii Europene şi lady Catherine Ashton – Inalt reprezentant pentru afaceri externe (nu s-a cazut de acord sa fie numit ministru de externe), evidenţiază clar faptul că Uniunea Europeana rămîne inca o constructie interguvernamentala si nu una comunitara. Cu exceptia Bancii Europene si a Parlamentului celelalte institutii europene nu au evoluat in ultimul timp in sens comunitar. Mai trist si grav inca marile valori morale europene, sunt totalmente subordonate astazi, unui pragmatism amoral ce se sprijina pe o birocratizare excesiva si o ignorare a adevaratelor realitati de ordin cultural istoric, cu precadere cele din noile tari membre. La acestea se adauga si o tendinta de dezinformare, de manipulare a opiniilor publice. Opinia publică europeana a fost abuzată atunci cand s-a creat impresia că se merge spre constructia de instituţii care să dea mai multă forţă Europei si s-a ajuns pana la urma la alegerea Presedintelui si Inaltului Reprezentant de care am vorbit.

N. F.: Sigur! În acelaşi timp, aş vrea să vă pun o întrebare pe care mi-am pus-o şi eu aseară, cînd am văzut la una dintre televiziuni, dîndu-se publicităţii o afirmaţie pe care Primul Ministru al Ungariei o făcea recent, referitoare la Voivodina, care are o anumită independenţă în administraţie. El vorbea în numele poporului maghiar, răspîndit în toată lumea asta europeană, cum că ar avea dreptul să aibă autonomia asta asigurată de către Europa. Mă întreb dacă această comunitate europeană, la asemenea presiuni, n-ar fi normal să repună în discuţie acel principiu al specificităţii naţionale şi al păstrării unei anumite structuri naţionale. Pentru că distrugerea structurii naţionale nu merge spre reconstituirea efectivă a unei naţiuni europene. Noi avem mai multe naţiuni ale Europei. În momentul cînd distrugi aceste structuri, înseamnă că, dintr-o dată, începi să ai state favorizate şi state mai puţin favorizate.

A. H.: Europa este o construcţie noua, sui-generis. Eu cred profund în valoarea acestui proiect, care, dupa parerea mea, promoveza in acelasi timp regasirea si regandirea identitatii europene, prezervarea identităţilor naţionale si reafirmarea identitatilor regionale. Existenţa acestor trei niveluri este o realitate care are rădăcini adanci în istoria europeană. Identităţile regionale sunt evidente si escamotarea sau ignorarea lor este contrara marilor valori pe care Europa se construieste. Înainte de a exista Franţa şi Germania, a existat Bretania si Burgundia, a existat Prusia si Bavaria, etc. Chiar si in Franta, o tara cu vechi traditii de centralizare, identitatile regionale se manifesta, astazi, din ce in ce mai accentuat. Există o realitate regională care are specificităţile ei şi care prin diversitatea sa aduce o contribuţie reală la bogăţia comuna nationala si europeană care este o bogăţie bazata pe diversitate. Trebuie sa stim sa evoluam, nu sa ramanem anchilozati, blocati, in mentalitati si concepte depasite si care si-au dovedit cu prisosinta nocivitatea. De altfel eu nu cred ca asistam astazi la distrugerea structurilor nationale in favoarea unei identitati europene. Sa amintesc ca exista doua concepte, total diferite, care definesc identitatea nationala, conceptul francez, de sorginte feudala, legat de sol, de teritoriu, si cel german si est european legat de dimensiunea etnica si culturala. Prietenul meu Ion Varlam a prezentat acum mai multi ani, in toiul dezbaterilor privitoare la Constitutia europeana, o analiza interesanta si clara pe aceasta tema. Raspund astfel intrebarii dvoastra privitoare la utilitatea unei adevarate dezbateri, la nivel european, pe tema specificitatii nationale care in nici un caz nu poate fi limitata de granitele statelor nationale. Romani nu exista numai in interiorul granitelor Romaniei. Peste un sfert din ei se gasesc astazi inafara granitelor existente. Sigur ca este utila o astfel de dezbatere; ea ar trebui sa contribuie si la definirea conceptului de identitate nationala. Pentru ca inainte de a dezbate trebuie sa stii ce dezbati.

N. F.: Problema esenţială, în fond, derivă, după opinia mea, tocmai din această constatare pe care dv. o puneţi aici în valoare, pentru că, din păcate, dar conform realităţii istorice, unele state au evoluat pe scara condiţionării reciproce spre fenomenul naţional, în fond al impunerii unei conştiinţe liber consimţite şi acceptate în funcţie de o viziune integratoare, şi o recunoaştere a trăsăturilor definibile, comune. Nu este mai puţin adevărat însă că alte state europene au găsit mai comod modalitatea unor condiţii federative, şi după exemplul, mai mult sau mai puţin imperial, în care uneori au trăit sute de ani, s-au legat sub o administraţie comună, părăsind calea evoluţiei istorice prin încăpăţînarea de a stăpîni la nivel de landuri sau de regiuni. Mai mult sau mai puţin reprezentative în raport tocmai cu aspectul economic, producţia materială aşadar, şi neglijînd sau evitînd valenţele esenţiale comune ale unei gîndiri spirituale, culturale şi religioase specifice, la nivel unitar statal.

A. H.: Identitatile naţionale sînt de factură relativ recentă. Exista, clar exprimate, de pe la sfîrşitul Evului Mediu, de cînd Europa şi-a pierdut limba comună, latina, şi Biserica Crestina si-a pierdut si mai accentuat unitatea deja rupta prin schisma din 1054. Eu nu cred ca exista opozitie intre identitatea naţională si identitatea europeana, dimpotriva cea din urma trebuie sa fie cadrul in care identitatile nationale si regionale se pot exprima, afirmarea lor contribuind la afirmarea identitatii europene. Ceea ce s-a întîmplat la alegerile recente ale Preşedintelui şi Inaltului Reprezentant pentru Afaceri Externe europeni denotă stadiul în care se află astăzi Uniunea Europeana. Ea nu este încă suficient de coaptă pentru a da expresie unei realităţi politice mature capabile sa-si afirme identitatea fara ambiguitati si continua sa rămana, asa cum am mai subliniat-o, la nivelul interguvernalităţii unde deciziile mari politice se iau de către şefii statelor naţionale, şi nu la un nivel supranaţional. In acest context nici nu mi se pare atît de absurda decizia de a alege ca preşedinte al Uniunii Europene o personalitate ca Herman van Rompuy. Principala lui calitate nu este nici carisma şi nici notorietatea, ci capacitatea lui de conciliere a diferitelor opinii. Este un lucru important, dar care rămîne, mai degrabă, un atribut al diplomatiei sau de secretariat.

N.F.: Nu cumva de aici derivă şi principala neşansă a organismului european pe care îl acceptăm? Această îndelung cultivată regionalitate, impusă nu prin evoluţie spre formaţie naţională, ci prin ruperea şi dezmembrarea conglomeratelor imperiale, prin grave abateri militare, mai ales, prin încălcarea drepturilor omului, inacceptată pe bună dreptate, în fond, de comunitatea europeană, a dus la unele situaţii ciudate, ca să nu spun, pînă la urmă, tot imperialiste, tendinţe manifestate prin dreptul la vot, deloc democratic, bazat doar pe accesul aproximativ al regiunilor, al landurilor egalizate cu naţiunile. Faptul că Europa unită, actuală, este una dominant anglo-saxonică nu pune, bunăoară, în evidenţă o gravă diminuare a valenţelor naţionale reprezentate, mai ales, de latinitate?

A. H.: Nu! Nu cred ca Uniunea Europeana este dominant anglo-saxona. Economic si financiar vorbind Anglia este mai aproape de Statele Unite decat de modelul european, crestin-democrat, al economiei sociale de piata. Cei doi piloni esenţiali ai Europei rămîn Franţa şi Germania doua tari care alaturi de Benelux si tarile scandinave sunt atasate integrarii dimensiunii sociale in constructia europeana. Daca criza actuala si procesul de mondializare, care constituie o realitate inconturnabila, pot lasa impresia ca piata a devenit dominanta impunandu-se politicului si Statelor si ca modelul de dezvoltare keynesian si Statul protector (Statul providenta) nascut in Europa imediat dupa cel de al Doilea Razboi sunt depasite, eu nu cred ca aceasta este realitatea. Puterile publice, adica Statele, si pietele se vor inscrie in viitor intr-o adevarata competitie pentru putere (putere si contra putere), fapt ce poate asigura o evolutie democratica cu luarea in considerare atat a dimensiunii sociale, a securitatii economice si sociale a cetateanului, cat si asigurarea competitiei atat de necesare eficacitatii economice. In cea ce priveste valentele nationale de sorginte latina, la care va referiti, cunosc si ele o evolutie in sens european. M-am referit deja la Franta, dar uitati-va si la Spania unde mentalitatile evolueaza si Catalonia isi exprima din ce in ce mai accentuat identitatea. Desigur ca democratia parlamentara este de sorginte anglo-saxona si ca latinii sunt mai monarhisti, mai atasati unui stat centralizat condus de un pater familias. Dar si aceste diferente ca si cele de care am vorbit, spre pilda identitatile europeana, nationala, regionala, isi pot gasi echilibrul si isi pot aduce contributia la constructia unei Europe a carei bogatie o reprezinta diversitatea.

N.F.: Nu acest aspect tind eu să-l aduc în discuţie. Mai mult încă, chestiunea nu mi se pare a fi una definibilă politic, ci structurată tocmai economic, exact după principiul ce justifica istoric naşterea imperiilor pînă la acel revoltător drept extremist al vitalismului exacerbat: spaţiul vital.

A.H.: Sigur ca economicul joaca un rol important, ce nu poate fi neglijat, insa politicul care este expresia unei optiuni liber exprimate a cetatenilor, trebuie sa-si spuna cuvantul. Statele europene, Uniunea Europeana au astazi un rol important de jucat. Sa amintesc, spre exemplu, rolul ce trebuie sa-l joace in asigurarea regulilor comerciale echitabile si in reglementarea procesului de mondializare in cadrul caruia concurenta intre produsele tarilor cu protectie sociala ridicata (tarile europene) si cele cu protectie sociala slaba sau inexistenta (China, India, etc.) este viciata, devine incorecta, lipsita de loialitate. In ceea ce priveste spatiu vital si cel de Hinterland pus pe tapet de Germania nazista ca si spatiu de securitate (spatiu controlat sau finlandizat) invocat de cealalta putere totalitara Rusia sovietica – sunt convins ca ele nu o sa mai fie in viitor decat o sinistra amintire. Din nefericire, astazi inca, Rusia lui Putin nu poate renunta la reflexele imperiale ce o caracterizeaza si care cunosc recent o resurgenta agresiva.

N.F.: Aş dori sa revin la originile constructiei europene, la crestin democratie si la cele sase state fondatoare a Comunitatii Carbunelui si Otelului. Italia pe atunci crestin democrata a fost chiar prima naţiune care a pledat pentru ideea Statelor Unite Europene. Astazi există o atitudine rău-voitoare faţă de democraţia crestiană, la nivel european.

A.H.: Nu cred ca putem vorbi de rea vointa in cea ce priveste crestin democratia, este mai degraba o pierdere de influenta a acesteia atat in unele state europene ca Italia, cat si la nivel european unde crestin democratia este inecata, dominata de tendintele mai de dreapta din Partidul Popular European. Acesta pierdere de influenta isi gaseste explicatia, cel putin in parte, in uzura cauzata de exercitiul puterii, proces normal in orice democratie. Italia care, cu democratia crestina si Alcide De Gasperi, a jucat un rol de seama in lansarea proiectului european (a fost a treia mare ţara fondatoare a construcţiei europene) se gaseste astazi, cu Berlusconi, acest bufon al Europei – cum este denumit de unii jurnalisti, într-o situaţie mai marginală. Democraţia creştină, în Italia, a fost practic devertebrată si asta in contextul in care crestin-democratia se gaseste la nivel european in plina pierdere de viteza in favoarea unor abordari populisto-liberale. Si asta in ciuda faptului ca proiectul Uniunii Europene din 1950 pînă la sfîrşitul secolului a fost dus înainte de creştin-democraţie in alianta cu social-democraţia. Astazi, creştin-democraţia se gaseste diluată şi a ramas minoritara în sînul familiei populare de centru-dreapta, a Partidului Popular European. Acesta, constituit în 1996, a fost cadrul in care creştin-democraţia, ce reprezenta esenţialul acestui centru-dreapta, s-a gasit intr-o situatie de inferioritate in urma deschiderii porţilor unor formaţii care nu au in comun cu creştin-democraţia decat faptul ca sunt adversarii, concurentii, social-democratilor. Valorile, viziunea si abordarile politice ce caracterizeaza o mare parte a acestor partide de drepta sunt mai indepartate de creştin-democraţie decat ceea ce separa crestin-democratia de social-democraţie. Şi aceste formaţii, Forza Italia a lui Berlusconi, Partido Popular a lui Aznar, conservatorii britanici, UMP-ul (Union du Mouvement Populaire) a lui Sarkozy, fac ca Partidul Popular European să nu mai fie expresia valorilor autentic creştin-democrate, a valorilor care au stat la originea lansării proiectului european. Aceasta realitate este un numai trista, dar si daunatoare proiectului european. Prezenţa PDL-ului lui Basescu în Partidul Popular European se explica prin aceasta evolutie a PPE-ului. Secretarul general al acestuia, pragmaticul si cinicul Antonio Isturiz Lopez, l-a curtat pe Băsescu si a considerat o victorie personala prezenta PDL in PPE ştiind perfect că valorile promovate de PDL nu au nimic în comun cu valorile europene. Sa amintesc ca pe 9 decembrie, la Berlin, cu o zi înainte de Summit-ul European se desfasoara congresul PPE si alegerea noului Birou al Partidului. Atat presedintele,Wilfried Martens (a şi scos o carte cu aceasta ocazie), cat si secretarul general, A. Isturiz Lopez, se vor reprezenta si vor fi probabil realesi. Wilfried Martens, un autentic crestin-democrat, este dominat din nefericire de secretarul general, care reprezinta partidele de dreapta, populare, din PPE. Aceasta evolutie a Partidului Popular European a provocat reactii. De exemplu partidul francez CDS (Centre des Democrats Sociaux), condus de François Bayrou, care ocupa un post de prim plan in conducerea PPE-ului, a parasit aceasta formatie in momentul in care UMP-ul a devenit membru in ciuda opozitiei CDS-ului. PNTCD care se gasea intr-o situatie similara CDS-ului nu a votat contra admiterii PDL, ci s-a abtinut. Un mod clar de a-si manifesta opozitia fara sa se gaseasca intr-o situatie comparabila cu cea a CDS-ului si sa fie obligat moral sa paraseasca PPE-ul.

N.F.: Dar, totuşi, nu vi se pare că ceea ce dispare din construcţia asta europeană actuală este tocmai social-democraţia nordică? Iniţial ea era în legătură directă cu democraţia creştină. Erau practic cele două forţe. Ori, în momentul de faţă, această social-democraţie nordică a dispărut. Deci şansa lui Iliescu al anilor ’90 de a se mai lega de Suedia ca model…

A.H.: Eu n-aş zice că a dispărut. Modelul suedez nu si-a pierdut vigoarea si seductia si rămîne încă un model la nivel social, ca si la alte niveluri – cel ecologic si cel al dezvoltarii durabile. Eu cred că Suedia, ca de altfel si alte ţări scandinave (Danemarca, Finlanda) pot reprezenta modele. Ele sunt extrem de actuale, mai ales faţă de criza capitalismului financiar, care a scos in evidenta limitele acestuia. Sa nu uitam ca Suedia cu cativa ani inaintea crizei, ce a debutat in toamna lui 2008, a luat masuri eficace de asanare a finantelor publice ceea ce i-a permis sa fie mai putin afectata de aceasta. Iesirea din criză, care incepe astazi sa se contureze, se realizeaza – spre surprinderea si indignarea multora – fără a se trage nici un fel de invataminte din cele petrecute. Uitaţi-vă la comportamentul băncilor, care isi reiau activitatea pe aceleaşi baze, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Ori situaţia asta mi se pare anormala, îngrijorătoare şi nu de bun augur. Pentru că un capitalism bazat pe speculaţii financiare, în care aspectul productiv trece pe planul doi, nu poate să reprezinte o soluţie şi mi-e tare teamă că vom asista, dacă nu se iau măsuri clare de corectare, la noi situaţii dificile, la noi crize.

N.F.: Aş reveni la problema regionalizarii pe care o exemplific cu Serbia. Şi, în general, cu ceea ce se întîmplă în Peninsula Balcanică. Această fărîmiţare nu duce spre o contradicţie? În parte, lucrurile astea par să se consume iarăşi doar în Estul Europei, dar nici în Vest nu stau mai bine, sub raportul unităţii naţionale. Nimeni nu vrea să recunoască o asemenea tendinţă de dezmembrare şi de ruptură din consensul iniţial. Spre exemplu, Italia de Sud şi Italia de Nord, recunoaşterea unui anume separatism catalunian, în Spania, povestea, ca o bombă, oricînd explozivă, din Irlanda, şi căutările de nuanţare regională în existenţa imperială a Marii Britanii.

A.H.: Evident că aveţi dreptate Deocamdata nici Franţa, nici Italia, nici altele nu acceptă punerea sub semnul întrebării a statului naţional centralizat. Dar este adevarat ca exista abordari diferentiate conform zicalei franceze: “deux poids et deux mesures” sau a dictonului latin “quod licet Iovi non licet bovi”. Noi, cei din Europa de Est, suntem, în mod evident, consideraţi, daca nu mai putin civilizati, dar cu siguranta, cu o experienta mult mai redusa de viata democratica, ceea ce le permite occidentalilor sa ne dea lectii. Si acest lucru este in mare parte justificat. Europa de Centru si de Est a intrat in Uniunea Europeana adoptand modelul occidental. Asta nu inseamna ca noi, cei din centrul si estul Europei nu contribuim si nu vom contribui din ce in ce mai accentuat la evolutiile ce vor veni. De altfel tarile din centrul si estul Europei, care in marea lor majoritate sunt tari mici, sunt, putem spune, privilegiate datorita respectarii principiului totalei egalitati intre toate statele membre ale Uniunii Europene. Astfel, spre exemplu, noile tari membre cu o populatie de 21% din totalul populatiei Uniunii ocupa un numar dublu de locuri la Comisie si la Curtea de Justitie comparativ cu cel atribuit celor sase tari fondatoare care regrupeaza 47% din totalul populatiei. Dar revenind la subiect, eu cred, o repet, ca o Europă adevărată nu se poate construi decat cu păstrarea statelor naţionale si in acelasi timp cu recunoasterea si afirmarea identităţilor regionale. A fi o naţiune nu înseamnă, şi nu a însemnat niciodată, naţionalism exacerbat. V-ati referit mai devreme la Voivodina amintind de o anumita autonomie de care se bucura ungurii in administratia provinciei. Consider ca este un lucru pozitiv si justificat. Dacă este acolo o specificitate, las-o să se afirme. Dar ramanand la Serbia sa evocam si problema Văii Timocului şi a românilor din Banatul sarbesc carora li se refuza cu incapatanare si chiar cu brutalitate afirmarea identitatii. Cred ca Statul Roman ar trebui sa fie mai prezent si mai activ in aceasta zona, ca de altfel si in unele zone din Ucraina – Bucovina de Nord, tinutul Hertei, Maramuresul istoric, sudul Basarabiei -, etc. Deocamdată, sigur, lucrurile sunt încă foarte sensibile. Opinia publică, în marea ei majoritate, în multe state europene, atat din estul cat si din vestul Europei, nu este suficient de pregătită cultural, de educata, ca să accepte idea respectarii identitatilor regionale. Doresc de asemenea sa subliniez ca atat nationalismul cat si regionalismul fundamentalist, exacerbat, s-au dovedit a fi, istoria este plina de exemple, teme de manipulare a opiniei publice. Ele sunt utilizate pentru cucerirea puterii sau ca actiuni de diversiune care nu servesc decat interese de grup in detrimentul adevaratului interes national, regional sau cel al unei minoritati. Este o manipulare ieftina si grosolana care insa prinde cu usurinta fiindca face apel la sentimentul identitar profund ancorat in orice fiinta umana. Este de asemenea evident si insist asupra faptului ca de fiecare data cand manipularea reuseste democratia regreseaza.

N.F.: Nu mai ridic problema Greciei care nu va accepta niciodată să rezolve diferendul cu Turcia.

A.H.: Eu sper într-un comportament civilizat, cu adevărat democrat. Acesta nu poate să ducă decît spre acceptarea particularismelor, a adevăratelor identităţi. Încă o dată, bogăţia este formată din diversitate.

N.F.: Aici sunt de acord cu dvs. Dar mai rămîne un aspect care poate avea o conotaţie culturală, şi anume aspectul religios. Pentru că, dacă nu se va ajunge la unitate creştină – şi iată că nu se ajunge – starea de lucruri va continua să fie una disociativă în toate planurile. Eu speram ca, după Ioan Paul al II-lea, să fie continuată politica de înţelegere – evident, religioasă – între Răsărit şi Vatican. Spun Vatican în sensul Bisericii Catolice generalizate. Dar această unire, care ar fi însemnat şi o lovitură foarte abilă dată sectanţilor şi tipului acestuia de împărţire, de fapt de disociere a vieţii religioase, stăruie în momentul de faţă într-o stranie confuzie. Nu se mai merge mai departe, nu se mai face nici un pas mai departe, care ar fi probabil necesar pentru unirea reală a Europei. Eu sînt convins că ar fi super necesar.

A.H.: Sigur că da! Numai că trebuie să mai treacă multă vreme pentru ca ortodoxismul, in cadrul caruia ortodoxismul rusesc este preponderent si ocupa un loc cheie, să joace un rol comparabil cu cel al catolicismului in Uniunea Europeana. Cu toate că are o dimensiune europeană importantă Rusia rămîne încă o mare putere euro-asiatică care îşi păstrează caracteristicile. Nu mîine se va discuta despre o eventuală intrare a Rusiei în Uniunea Europeană.

N.F.: Iată că atingem, în fine, şi punctul esenţial, nevralgic, ce a dus, de cîteva sute de ani, la tragedia contemporană a Europei. Avea dreptate Putin cînd îşi avertiza „colegii” din blocul NATO de imposibilitatea evitării din discuţie a Rusiei. Dar nu aşa cum spera el şi comunismul agonic al Moscovei, prin prelungirea unei coexistenţe fără asumarea reală a consecinţelor, a dezastrelor pe care Rusia le-a comis în ultima jumătate de veac de după cel de-al doilea război mondial, nu doar în Europa, ci în întreaga lume. Ea şi ei, cei din grupul Tratatului de Pace din 1947 trebuie să lichideze, la modul istoric, tot ceea ce au hotărît să constituie marea disoluţie europeană. Nu s-a ajuns chiar la împărţirea întregii Germanii în zone de influenţe, dar în multe situaţii Rusia este vinovată de ceea ce s-a întîmplat cu Regiunea Autonomă Maghiară, la nivel românesc, imediat după încheierea războiului, în vremurile trădării naţionale, concepută şi executată de Ana Pauker şi Gheorghiu Dej. De aceea eu n-aş pune problema prelungirii Comunităţii Europene în situaţia asta. Aş pune problema existenţei, ca putere spirituală, a creştinismului.

A.H.: Aveti perfecta dreptate, consecintele celui de al Doilea Razboi Mondial si ale Tratatului de Pace din 1947 sunt departe de a fi complect lichidate. Romania continua sa fie una din tarile cele mai afectate, teritoriile ocupate de Rusia sovietica continua sa ramana in afara granitelor sale. Condusa de Iliescu, servitor docil al KGBului, si de FSN sau, Romania a refuzat, la incepultu anilor 90, sa profite de slabiciunea Moscovei si de situatia politica imediat urmatoare caderii zidului Berlinului pentru a actiona in sensul eliminarii consecintelor pactului Molotov – Ribentropp. Sa amintesc, in acest context, extraordinara manifestare din Tarile Baltice din 23 august 1989, data aniversarii sinistrului pact. Lantul uman, de 600 de km, care a unit Vilnius cu Tallinnul trecand prin Riga, a aratat lumii intregi vointa acestor tari de a-si recastiga independenta si a determinat Rusia sa cedeze. Daca romanii procedau la fel probabil ca problema Basarabiei si poate si cea a Bucovinei era astazi rezolvata. De altfel lantul uman trebuia, era prevazut initial, sa se intinda din Romania in Finlanda trecand prin Polonia si Tarile Baltice si sa cuprinda astfel toate cele 6 tari afectate de pactul Molotov – Ribentropp. Eliminarea definitiva a consecintelor Tratatului de Pace din 1947 ramane o mare tema de rezolvat pentru Uniunea Europeana. O rezolvare care va permite Uniunii Europene sa se intareasca pentru ca ea va semnifica materializarea valorilor morale pe care Uniunea este construita si pe care intelege sa le promoveze. Valorile de libertate, democratie, dreptate, solidaritate care stau la baza constructiei europene au desigur o accentuata legatura cu morala crestina. Europa, cum subliniati, este spiritual, moral, cultural puternic marcata, structurata, de crestinism si valorile crestine sunt comune tuturor Bisericilor. Respectarea identitatilor si istoriei fiecareia din ele, ortodoxă, catolică, reformata, protestanta, trebuie, consider, nu numai acceptata dar incurajata, in numele diversitatii care este o bogatie comuna. Cum este diversitatea nationala si regionala o bogatie a Europei. O atitudine ecumenica, de impacare, de apropiere si de promovare de actiuni comune este desigur de dorit si actiunile papei Ioan Paul al IIlea sunt puncte de reper pentru evolutiile viitoare. Fara sa intru prea adanc in comentarii pe plan bisericesc constat ca exista rezerve si reticente care impiedica accelerarea procesului de dezvoltare ecumenica. Istoria recenta a Bisericii Ortodoxe ridica de altfel semne de intrebare. Supusa puterii comuniste, ea a fost o curea de transmisie pe care aceasta a utilizat-o. Ortodoxismul, prin tradiţia lui istorică, a fost din totdeauna supus puterii laice si Bisericile Ortodoxe nu au jucat niciodata un rol de contraputere faţă de puterea laică, dimpotriva. Acest fapt a fost utilizat cu multa abilitate de catre comunisti: ierarhia ortodoxa fiind adesea KGB si Securitate in sutana. Atentie, nu generalizez, au existat si preoti ortodocsi care au avut o atitudine exemplara in opozitia fata de regimurile totalitare, fata de regimul comunist. Realitatea pozitiei oficiale a Bisericii Ortodoxe s-a resimtit insa in mod tragic in viata politica a tarilor majoritar ortodoxe, constituind o frana in afirmarea democratiei. O neseparare între Stat si Biserica sau o subordonare a uneia fata de cealalta este mai degraba favorabila totalitarismelor decît democraţiei.

N.F.: Aveţi pe deplină dreptate, dar eu cred că Europa în sine – fiindcă întotdeauna, oricît de mult am vrea noi să împingem lucrurile şi prin intrarea Rusiei, totuşi graniţele Europei au fost pe Nistru şi nu pe Bug. O altă chestiune pe care aş dori s-o discut cu dv. ar fi în ce măsură comunitatea europeană poate să ignore trecutul. Fiindcă, în măsura în care se poate discuta despre aspectele, nu întotdeauna structurate în folosul unei dezvoltări naţionale, la fel de bine se pot aduce în discuţie şi inechităţile Vaticanului, în aceeaşi direcţie în care, sau din care, a luat conştiinţa de sine protestantismul. Nu mă refer la reformele europene cunoscute, ci, aproape în chip exclusiv, la aceea pe care refuzăm să o discutăm: anglicanismul. Nu prin tăcere sau prin omisiune se rezolvă o astfel de problemă cu consecinţe încă tragice din punctul de vedere al umanismului pe care năzuim să-l apărăm nedezminţit.

A.H.: Granitele Uniunii Europene sunt definite de respectarea valorilor de care am vorbit, de libertate, democratie, drepturile omului, solidaritate, dreptate, de o economie care sa nu fie numai eficienta, dar sa asigure si o securitate sociala, intr-un cuvant de un mod de viata. Desigur toate limitate geografic. De aceea nu cred ca putem vorbi de o granita europeana pe Nistru. In Transnistria a existat si exista, de altfel, o prezenta romaneasca importanta si Ucraina de vest, in buna parte greco-catolicala si pana la al Doilea Razboi, poloneza, romana, slovaca, fosta austro-ungara pana la Primul Razboi, este si ea profund europeana. Construcţia europeană si-a propus, cum am mai subliniat, promovarea valorilor iar respectarea identitatii si a diversitatii fac parte integranta, sunt aspecte esentiale ale acestora fiind intim legate de drepturile omului. Umanismul – “religie a omului” prin importanta acordata acestuia – este si el, alaturi de crestinism, unul din pilonii identitatii europene.

N.F.: Totuşi, afirmaţiile politice care se fac la nivel european, la nivelul Uniunii Europene, ne contrazic. Pentru că se spune: să lăsăm la o parte trecutul, nu ne mai interesează. Viitorul ne interesează, nici măcar prezentul.

A.H.: Eu nu fac deloc o astfel de lectură chiar daca exista luari de pozitie ca cele pe care le evocati. Ele sunt expresia unui pragmatism excesiv si nu a unei atitudini profund europene. Europa respecta trecutul integrandu-l, ea este un exemplu extraordinar de o noua atitudine, de constientizare a realitatilor, a substantei identitatii europene. Sunt poate prea idealist, dar raman optimist si convins ca se evolueaza in sensul respectului trecutului, a traditiilor, a valorilor. Dacă toate celelalte civilizaţii s-au construit pe ruinele unei civilizaţii precedente, Europa înţelege să se construiască respectand civilizaţiile anterioare, promovînd traditiile si identităţile naţionale si regionale, nu distrugîndu-le.

N.F.: Nu cumva, însă, printr-o asemenea închidere de ochi înaintăm spre un posibil turn Babel?

A.H.: Nu cred şi va raspund pe scurt referindu-ma la un aspect esential, conceptual. Vorbeam ieri, la Tîrgul de Carte Gaudeamus, cu un coleg si amic, Basarab Nicolescu, un discipol al lui Ştefan Lupaşcu si promotorul transdisciplinaritatii. El insista si subliniaza ca pentru intelegerea lumii in care traim este imperios necesar sa acceptam evolutia logicii, care trebuie, este obligata, sa treaca, in anumite circumstante si in contextul acceleratei complexificari a lumii contemporane, de la logica aristoteliana a tertului exclus la cea promovata de Lupascu a tertului inclus. De altfel pozitia pe care am exprimat-o in acest interviu in legatura cu problema nationala, regionala si europeana sau cea privitoare la diferentele intre mentalitatea latina si cea anglo-saxona au tangente cu aceasta evolutie a logicii.

N.F.: Sigur, aveţi dreptate, chiar în modelul pe care l-aţi adus în discuţie. Dar trebuie să recunoaştem că România, în momentul de faţă, şi intelectual şi politic, şi, nu mai vorbesc, economic, unde dezastrul este atît de profund încît nu putem să-l mai aducem în discuţie, nu reprezintă nimic în Uniunea Europeană, cu reprezentanţi care nu reuşesc să se afirme, sa apere interesele Romaniei; de pildă, cele ale agriculturii.

A.H.: Parcă totuşi aici este o mică rază de lumină. Eu nu-l cunoscut personal pe Dacian Cioloş, care a fost numit Comisar pentru agricultură. Agricultura este un portofoliu de importanţă capitală în Uniunea Europeana. Desigur, a fost numit cu un accentuat sprijin din partea Frantei, el fiind si cetatean francez, fapt relevat cu conotatie critica de presa europeana, in special de cea engleza si germana. Numirea lui mi se pare insa un lucru foarte pozitiv si pentru Romania..

N.F.: Este, desigur, o mînă întinsă.

A.H.:Da, o putem considera si astfel.

I°- Preambul

Identitate europeană. Rezultat al civilizaţiei şi culturii europene identitatea europeană este o noţiune complexă ce integrează aspecte adesea contradictorii (spiritualitate – materialism; libertate – responsabilitate etc.) şi  este formată atât din caracteristici ce sunt comune diferitelor culturi, etnii, popoare ce o compun, cât şi din caracteristici specifice acestora.

În prima categorie intră pe de o parte spiritualitatea judeo-creştină (cuvântul lui Dumnezeu, cunoscut prin Revelaţie este creator al universului în centrul căruia este plasat omul, înzestrat cu libertate, care se zbate, creează istorie, pentru a reintegra Transcendenţa. Sacrificiul lui Hristos este puntea între om şi Transcendenţă de care a fost temporar separat) şi pe de altă parte naturalismul şi raţionalismul grec (totul purcede de la natura, unică, organizată de un principiu central, care prin raţiune permite cunoaşterea, organizarea, comportamentul etic) cu corolarul sau spiritul juridic şi organizatoric roman. Sunt 2 concepţii, 2 viziuni (Weltanschaung- uri) care de-alungul întregii istorii s-au combatăt şi s-au metisat fără ca una din ele să se poată impune în mod definitiv. Cultura europeană este în bună măsură rezultatul conflictului şi interacţiunilor între cele 2 viziuni. Ele constituie fundamentul, soclul comun, care conferă coeziunea necesară ambiţiilor de unitate politico– economică şi dau credibilitate şi substanţă construcţiei UE.

Cea de a doua categorie este formată de caracteristici care au determinat apariţia identităţilor specifice fiecărei culturi, etnii, popor, ţări, regiuni din Europa şi care le singularizează într-o masură mai mare sau mai mica. Ele constituie această diversitate care formează una din principalele bogăţii ale culturii şi civilizaţiei europene.

Unitatea Europei. Europa este o noţiune geografică cu frontiere vagi şi o noţiune istorică cu frontiere schimbătoare. Originea ei se află în Grecia antică şi ideea unei Europe unite bazată pe Creştinătate îşi face apariţia după refluxul arab ce începe cu bătălia de la Poitier (732). Naşterea statelor naţiune în sec. 15 pune capăt perspectivei unităţii europene prin religie iar idea europeană va imbrăca ulterior 3 forme :

- Europa statelor independente şi suverane în competiţie şi în căutare perpetuă de echilibru prin realizarea de alianţe;

-  Europa unită prin cuceriri (Napoleon, Hitler);

- Europa unită prin voinţă liber exprimată. Diferite proiecte apar începând cu secolul  15 şi până la cel de al Doilea Război Mondial. Exemple: Pierre Dubois – «De Recuperatione» – prevede o adunare reprezentativă şi organizarea unui arbitraj internaţional;  Sully – «Le Grand Dessein – République très chrétienne» dirijată de un «Mare Consiliu al Europei»; William Penn – prevede o Dietă europeană; Victor Hugo – Statele Unite ale Europei; Aristide Briand – Uniune Federală Europeană.

Construcţia europeană nu se materializează decât după cel de-al Doilea Război Mondial când obiectivul principal este asigurarea păcii. Idea este impusă în mare masură de forţele politice creştin-democrate care promovează valorile de libertate, democraţie, justiţie, solidaritate – valori cu profunde rădăcini în civilizaţia europeană. Din 1951, de la creearea CECO, şi până astăzi –  UE cu 27 de membrii organizaţi de Tratatul de la Lisabona – au fost parcurse o serie de etape care se raportează la aprofundarea şi lărgirea Comunităţilor (Uniunii) Europene.

Uniunea Europeana este o instituţie sui – generis care urmăreşte să-şi afirme poziţia şi rolul pe diferite planuri: politic, economic, social, cultural şi să-şi transpună în viaţă proiectul politic şi de societate. Lărgirea şi aprofundarea coeziunii îintre statele membre sunt cele două axe de dezvoltare şi întărire a UE. Dealtfel, definiţia Uniunii Europene este bazată pe valori: are vocaţie de a fi membru al Uniunii Europene orice stat care se situează geografic în Europa şi care îşi bazează politicile şi acţiunile pe valorile europene menţionate mai sus.

2°- Lărgirea Uniunii Europene spre Est

Integrarea in UE a fostelor state satelite ale URSS şi a Ţărilor Baltice are o semnificaţie aparte. Ea transpune în viaţă reunificarea Europei şi include o dimensiune morală deosebită. Reprezintă într-un fel o recunoaştere şi o încercare de reparare a incalificabilelor erori săvârşite cu total cinism la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial când s-a permis sovieticilor să coboare Cortina de Fier de la Stettin la Triest şi să supună unui totalitarism de o violenţă comparabilă cu nazismul ţările satelizate sau integrate în URSS.

Desigur că Occidentul, în pragmatismul său, dacă nu găsea şi interese de ordin economic şi geo-politic nu s-ar fi grăbit să facă acest gest. Pentru că este vorba de un gest cu o dimensiune esenţialmente politică, criteriile de aderare nefiind în totalitate şi cu adevărat îndeplinite în nici una din ţările foste comuniste. Acestă neîndeplinire se explică în mare măsură prin atitudinea şi strategia pe care occidentul a dezvoltat-o, referitor la trecerea acestor ţări de la comunism la capitalism, urmare a gentelmen-agreement-ului încheiat cu KGB-ul. În schimbul avantajelor evidente (înlăturarea pericolului de război, pieţe de desfacere noi imense, mână de lucru ieftină, calificată şi docilă) s-a acceptat păstrarea puterii de către nomenclatură şi fostele structuri. Astfel, membrii acestora se transformau din privilegiaţii sistemului comunist în privilegiaţii noului sistem capitalist. Ei erau de acuma liberi să folosească toată panoplia metodelor mafiote şi de manipulare a opiniilor publice pe care le  stăpâneau cu măiestrie. Occidentul este principalul responsabil al inexistenţei unui Nürenberg al comunismului atât de necesar nu numai din punct de vedere moral, dar şi pragmatic. Această atitudine se explică prin respectarea gentelmen-agreement-ului de care vorbeam mai sus, de refuzul de a compara comunismul cu nazismul, de ignorarea, refuzul sau incapacitatea recunoaşterii realităţilor atât de ordin cultural – istoric cât şi instituţional din ţările Europei de Est, prin naivitatea de care a dat adesea dovadă, prin interesele economice care existau şi există.

În România, ţara la care mă voi referi în continuare, dominaţia securităţii şi nomenclaturii este flagrantă. La o analiză chiar superficială se poate constata că neîndeplinirea cerinţelor criteriilor de aderare este mai mult sau mai puţin prezentă în toate domeniile, însă are o importanţă şi imbracă o semnificaţie deosebită la nivelul criteriului politic şi a celui referitor la administraţia publică. Şi este normal: fostele structuri şi fosta nomenclatură care au conservat puterea după decembrie 1989 nu puteau să se îmbogăţească şi să evite inculpările pentru crimele săvârşite sub comunism decât conservând puterea şi pastrând controlul sistemului judiciar şi al administraţiei.

Lipsa de cunoaştere a realităţilor româneşti, naivitatea, carierismul dacă nu şi alte interese pământeşti au făcut ca unii parlamentari,  funcţionari şi oficiali de la Briuxelles să abordeze problema integrării României în UE cu lipsa de profesionalism,  diletantism şi nu rare ori cu  rea credinţă. Astfel, impunerea fără discernământ a unor principii teoretic valabile într-o societate democratică s-a dovedit, în contextul românesc, extrem de prejudiciabilă. Câteva exemple:

- inamovibilitatea magistraţilor – au devenit inamovibili toţi dinozaurii epocii comuniste;

- descentralizarea asistenţei financiare prin regionalizare – s-au deschis larg uşile corupţiei controlate de baronii locali;

- priorităţile promovate de un ambasador al UE la Bucureşti în anii ’90 pentru care redresarea economică era prioritară faţă de însănătoşirea justiţiei sau combaterea corupţiei;

- rapoartele anuale privind progresele realizate în îndeplinirea criteriilor de aderare erau redactate de către Comisia Europeană în mod cu totul necorespunzător. Ele aveau un preambul elogios privind progresele realizate urmat de analize detaliate ce contraziceau în foarte mare măsura cele afirmate în prealabil. Ori afirmaţiile din preambul, singurele utilizate de către mass-media, nu constituiau decât surse de dezinformare şi manipulare a opiniei publice de către cei ce deţineau puterea şi care atâta aşteptau.

3°- Tratatul de la Lisabona

Rezultat în urma eşecului adoptării Tratatului Constituţional, Tratatul de la Lisabona se înscrie în mod firesc pe linia tradiţionalismului şi pragmatismului micilor paşi, gândit de Jean Monet, ce a stat de la început la baza construcţiei europene. Această construcţie se realizează însă astăzi într-un context şi într-un cadru diferit de cel al epocii lui Jean Monet şi ea necesită evident noi abordări care se lasă însă aşteptate.

Ne aflăm astăzi în faţa unei puternice accelerări atât a procesului de globalizare cât şi a schimbărilor în lume fapt care determină ca progresele realizate să devină foarte repede caduce. Este şi cazul Tratatului de la Lisabona care a fost gândit înaintea ultimei mari crize care este nu numai o criză financiară şi economică, ci o criză de sistem.

Consider că Uniunea Europeană, în numele valorilor ce stau la baza ei, trebuie să integreze în analiza pe care o face şi în măsurile ce le va lua cauzele şi diferitele faţete pe care actuala criză le imbracă. Numai în felul acesta se pot conserva şi promova valorile europene. Justiţia şi solidaritatea, valori eminamente europene, trebuie să-şi ocupe locul ce le revine şi să nu fie minorate, în numele eficacităţii îngust inţeleasă, a interesului individual şi a rezultatului imediat – cum se întamplă din nefericire din ce în ce mai frecvent astăzi.

Trebuie constatat cu tristeţe că Uniunea Europeană şi-a etalat fără ambiguitate limitele atât cu ocazia gestionării crizei cât şi cu cea a alegerii, conform Tratatului de la Lisabona, a noilor săi reprezentanţi.

Tratatul pune în evidenţă  limitele progreselor ce pot fi făcute, a ritmului în care se poate avansa. Alegerile recente ale Preşedintelui Consiliului European şi a Înaltului Reprezentant pentru politică externă şi de securitate n-au făcut decât să sublinieze cât se poate de clar această realitate.

Cu excepţia riscului sistemic bancar toate aspectele crizei au fost abordate în cadrul graniţelor naţionale şi nu în cadrul european. Capacitatea naţiunilor europene de a se pune de acord pentru definirea unei strategii de cooperare reală şi pentru construcţia unor instituţii comune este încă foarte redusă. Regulile unei economii sociale de piaţă, piatra unghiulară a identităţii europene, trebuie să fie actualizate şi definite în conformitate cu gravele disfuncţionalităţi relevate de criza actuală. Şi acest lucru trebuie făcut repede pentru a evita o nouă criză care ar fi mult mai dură şi dureroasă, dacă nu fatală valorilor pe care Uniunea Europeană trebuie să se construiască. Comportamentul actual al băncilor constituie un semnal de alarmă. Salvate în bună măsură cu banii contribuabilului ele revin, fără nici un scrupul, la vechile comportamente şi metode aflate în parte la originea crizei. În numele identităţii şi valorilor europene, a progresului construcţiei europene, Uniunea Europeană trebuie să acorde o importanţă deosebită definirii noilor reguli financiare, să ia măsuri de îndiguire a protecţionismului care ameninţă, să acţioneze cu determinare pentru asigurarea unei dezvoltări cu adevărat durabile şi care să asigure independenţa Uniunii pe toate planurile începând cu cel energetic.

Dacă «Strategia 2020»  lansată la 25 martie anul acesta defineşte unele prioritati pe linia celor mentionate mai sus, ca spre exemplu angajamentele luate in domeniul energiei si climatului, ea pune in evidenta insa inca o data dificultatile cu care se confrunta Uniunea Europeana. Astfel, decizii privitoare la dimensiuni esentiale care se raporteaza la valorile europene, ca cele sociale si de educatie, nu au putut fi inca integrate, au fost amanate. Ori educatia este una din prioritatile fundamentale – pe ea se bazeaza Europa de maine.

Valorile europene impun si o noua atitudine pe plan moral, spre exemplu cea fata de victimele si de responsabilii ororilor comuniste. Revizuirea nivelului pensiilor pe care le incaseaza fostii tortionari, membri ai politiilor politice (a se compara cu pensiile medii) si cel al extrem de modestelor reparatii de care beneficiaza victimele sistemului comunist poate constitui un bun inceput de abordare morala. In Romania pensiile fostilor securisti si recenta ordonanta de urgenta privind reparatiile de care pot beneficia fostii detinuti politici sunt revelatoare. Problema nerestituirii dupa 20 de ani a tuturor proprietatilor confiscate sub communism este un alt exemplu de ignorare a dimensiunii etice. Si in acest domeniu Romania exceleaza. La nivelul Uniunii Europene ar trebui sa se ia masuri care sa produca schimbari radicale in sensul corectarii acestor aberatii. Cum trebuie sa se ia masuri drastice atat impotriva coruptiei cat si a unui tip de liberalism salbatic, care afecteaza crunt marea masa a populatiei romanesti.

Tratatul de la Lisabona reprezinta cert un pas inainte pe linia constructiei europene si chiar a promovarii valorilor europene. Tratatul recunoaste drepturile, libertatile si principiile expuse in carta drepturilor fundamentale care dobandeste astfel un caracter obligatoriu, contine dispozitii care permit o implicare directa si mai importanta a cetateanului european in viata cetatii (exemplu initiativa legislativa pe care o au de acuma si cetatenii daca se strang peste un milion de semnaturi), extinde numarul de domenii in care Parlamentul European ia decizii in comun cu Consiliul de Ministri, implica mai substantial parlamentele nationale in luarea deciziilor, etc. Ramane de vazut cum se vor traduce insa in viata dispozitiile continute in texte. Pentru ca aceasta traducere in viata este singura proba irefutabila a promovarii valorilor europene.

In acesta ultima privinta ne putem exprima unele ingrijorari ca spre exemplu in legatura cu rolul Parlamentului actual al Romaniei in abordarea anumitor teme privind coruptia sau crimele regimului comunist. Ne putem intreba in mod justificat daca implicarea lui mai larga in procesul decizional al Uniunii Europene nu risca sa franeze tocmai evolutiile dorite. In ceea ce priveste componenta Parlamentului European trebuie sa remarcam ca Romania a excelat inca o data in trimiterea unor reprezentanti de care ne este rusine  – exemplele sunt notorii.

Lipsa de maturitate a electoratului roman, profesionalismul in manipularea opiniei publice de care dau dovada cei ce continua sa detina puterea reala sunt alte caracteristici ale realitatii din Romania. Ele ar trebuie analizate cu toata atentia, atat de catre romanii care nu au abandonat lupta pentru transpunerea in viata a valorilor europene, a libertatii, a autenticei democratii, a justitiei, a solidaritatii – cat si la Bruxelles. Realitatile romanesti trebuie sa constituie baza elaborarii unei strategii si a unei abordari mai realiste. Recentul raport al Comisiei Europene privind reformele angajate in Bulgaria si Romania pentru imbunatatirea sistemului judiciar, care denunta lipsa de rezultate in lupta impotriva coruptiei si a crimei organizate si care cere ca aceasta sa devina o prioritate nationala, este poate un semn incurajator.

In concluzie doresc sa subliniez ca pentru generatia mea, cea care si-a petrecut copilaria si tineretea in Romania comunista si a cunoscut toate ororile acelei epoci, Romania membra a Uniunii Europene era un vis irealizabil. Si astazi, in mod formal, visul s-a implinit si Romania a redevenit o tara libera in care teroarea si frica au disparut. Se ridica insa multe semne de intrebare legate cu precadere de pretul platit pentru revenirea la o societate europeana. El este enorm, cauzat de  injustitiile perioadei de tranzitie in care puterea a ramas in mainile fostilor comunisti. Tratatul de la Lisabona reprezinta, cel putin teoretic, un mic pas inainte in corectarea injustitiilor. Sa speram ca si opinia publica va evolua, devenind mai putin manipulabila si va stii sa utilizeze parghiile de care dispune pentru promovarea moralei in viata publica.

Alexandru HERLEA: Da, aveţi dreptate! Prezenţa mea mai îndelungată în România se datoreşte demersurilor pe care le-am facut pentru a deveni candidat în alegerile pentru Parlamentul European.

N.F.: Am citit pe internet şi o declaraţie pe care aţi făcut-o dv., un fel de angajament în legătură cu acestă candidatură.

A.H.: Mi-am creat un blog unde se găseşte o declaraţie în care precizez care este obiectivul şi sensul angajării mele. Notez că am încercat să candidez ca independent întrucât PNŢCD, adevăratul PNŢCD, cel al cărui membru sunt, nu poate participa la alegerile pentru Parlamentul European, aşa cum nu a putut participa nici la alegerile parlamentare naţionale din toamna trecută. Ştiam că este un demers dificil, trebuia conform legii să strîng o sută de mii de semnături şi asta într-un timp foarte scurt. Cu toate eforturile depuse nu am reuşit să strâng decât o treime. Numărul mare de semnături impus unei candidaturi individuale este, de fapt, un mod de a o bloca. Când unui partid îi trebuiesc două sute de mii de semnături, este absolut inechitabil şi contrar oricărei deontologii să ceri unei singure persoane o sută de mii. Am hotărât să mă angajez într-o astfel de bătălie electorală considerând acest lucru ca o datorie morală. Trei ani de ministeriat, am fost cel dintâi ministru al integrării europene, şi un an ca ambasador pe langă Uniunea Europeană mi-au permis să acumulez o experienţă pe care doream să o pun la dispoziţia României şi a poporului român. Am fost ministrul integrarii când, la Helsinki, în decembrie 1999, s-a decis deschiderea negocierilor cu Ţara noastră şi primul ambasador pe lângă Uniunea Europeană, după începerea negocierilor. M-am aflat deci într-o poziţie cheie atunci când s-a luat o hotărârea majoră, ce reprezintă în istoria României o piatră de hotar. Consider că experienţa şi credibilitatea internaţională pe care le-am câştigat în aceste perioade nu-mi aparţin ci aparţin poporului român.

N.F.: Am impresia că acesta a fost punctul forte al declaratiei dv. De fapt al angajarii dv. in aceasta campanie electorala.

A.H.: Da. Repet, consider că această experienţă am datoria să o pun la dispoziţia poporului român; este motivul pentru care m-am angajat. Sunt insa perfect constient că atitudinea mea este o atitudine donquijotească, o atitudine de om idealist. Aş dori să fac o paranteză aici. Eu cred că istoria are nevoie de donquijoţi. Pentru că lumea nu se poate mărgini numai la lucruri şi acţiuni calculate, estimate dinainte ca posibile. Trebuie să încerci şi imposibilul. Lucrurile frumoase sunt de altfel cele gratuite. Numai astfel se poate progresa.

N.F.: Înţeleg răspunsul dv., dar nu pot să nu constat, ca gazetar, că lumea românească de astăzi evită specialistul, evită omul format, omul care poate să aibă un cuvînt competent de spus.

A. H.: Nu cred că este vorba de lumea românească ci de cei care deţin puterea; ea a rămas în mâinile fostei nomenclaturi şi a fostei securităţi. Ei sunt cei care fac jocurile inclusiv cele de promovare a specialiştilor, pe care îi evită, îi blochează şi îi elimină atunci când se dovedesc a fi persoane care nu pot fi controlate. Se evită omul care are o conduită morală şi care acţionează conform principiilor ce-l călăuzesc. Ca ministru şi ca ambasador am fost un om liber; m-am comportat şi am acţionat numai conform convingerilor mele. Aceasta într-un sistem şi context politic cum este cel din România, căruia nu-i convin asemenea atitudini.

N. F.: Aveţi ceva să vă reproşaţi din ceea ce aţi făcut şi, poate, că aţi fi putut să faceţi mai bine.

A. H.: A, desigur! Întotdeauna este loc pentru mai bine. Dar, dacă am făcut greşeli sau, mai degrabă, nu am performat la nivel mai ridicat, asta nu s-a datorat, în nici un caz, unei atitudini legate de teama sau de interese personale, ci lipsei unor cunoştinţe inerente oricărui drum pe care îl deschizi şi în special dăunătoarei eficacităţi a structurilor vechiului sistem, care continuă să controleze totul. Eu dacă am putut fi performant, am fost în străinătate unde mă bucuram deja de credibilitate în rândul unui număr important de responsabili politici, cu precădere de centru dreapta, pe care îi cunoşteam de multă vreme. Am putut astfel să joc un rol în evoluţia strategiei de lărgire a Uniunii Europene pledând în favoarea menţinerii tuturor ţărilor candidate în procesul de lărgire. Să amintesc că Agenda 2000, document programatic al Comisiei Uniunii Europene, făcută publică in vara lui 1997, închidea României şi altor ţări candidate uşa în nas. Congresul Partidului Popular European (PPE) de la Toulouse din 7/9 noiembrie 1997, la care am participat activ, a definit o nouă strategie de lărgire care preconiza ca toate ţările candidate să rămână în procesul de integrare în Uniunea Europeană, unele începând negocierile imediat, celelalte continuând să se pregătească intensiv şi beneficiind pentru aceasta de un ajutor financiar suplimentar. Noua strategie a fost ulterior adoptată şi oficializată de summit-ul Uniunii Europene de la Luxembourg, din decembrie a aceluiaşi an. În continuare m-am luptat utilizând argumente de ordin moral, politic, economic şi social pentru ca negocierile cu România să inceapă cât mai devreme. Astfel am fost printre cei care au pledat ca diferitele criterii de aderare să nu aibă aceeaşi pondere şi criteriul politic să devină prioritar. Era singura şansă pentru ca România să poata deschide negocierile avand in vedere situatia extrem de deficitara in care se gasea indeplinirea criterilor: economic, cel de absorbtie a acquiului comunitar, cu precadere transpunerea lui in viata si cel institutional. Hotararea de incepere a negocierilor cu Romania s-a luat la summit-ul Uniunii Europene de la Helsinki in decembrie 1999. Pentru mine a fost o zi extraordinara. Ma opresc aici, cu alta ocazie poate intram in detalii si va asigur ca am ce povesti. In Tara, unde ca ministru al integrarii europene trebuia sa fiu animatorul si catalizatorul reformelor, am fost, din nefericire, mai putin performant. Am fost adeseori blocat si nu am beneficiat de nici o sustinere de substanta, nici chiar din partea propriului meu partid. Mi-am dat seama foarte repede de acest lucru, curand dupa ce am ajuns ministru. Nu am demisionat insa considerand ca pe plan extern pot contribui eficace la integrarea Romaniei in Uniunea Europeana si ca acesta integrare constitue calea principala de revenire la normalitate. Cred si astazi ca am avut perfecta dreptate, dar ca sub anumite aspecte privind revenirea la normalitate am fost prea optimist. Nu continui pe acesta tema care este mult prea vasta. Doresc sa precizez insa ca mi-am continuat activitatea politica in favoarea Romaniei si a promovarii moralitatii in viata politica si dupa revenirea in Franta, la universitatea de la care plecasem. Actionam din pozitia de membru al Comitetului Executiv al Internationalei Crestin Democrate, responsabil cu tarile din Europa Centrala si de Est si din cea de membru in doua grupuri de lucru ale PPE. Majoritatea clasei politice româneşti nu privea insa cu ochi buni activitatea mea politica si prezenţa mea la Bruxelles, pentru că îi deranjam. Eu sînt unul dintre cei care, alături de prieteni de-ai mei, membri ai familiei politice PPE, am luptat în februarie 2004, pentru adoptarea acelui celebru punct 10, din rezolutia PPE, care este, de fapt, echivalentul punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara. Mi-aduc aminte că eram cîţiva, cu precadere din Tarile Baltice si alte state foste comuniste care s-au batut pentru promovarea acestei rezolutii. Sa-i amintesc pe Vytautas Landbergis, fostul presedinte al Lituaniei si pe Jancek Saryusz-Wolski devenit ulterior, ca mai multi altii, europarlamentar, vice-presedinte al Parlamentului European. Cei mai rezervati, chiar ostili erau unii reprezentanţi ai ţărilor din Europa Occidentală. Nu a fost o surpriza ci confirmarea unei cinice realitati. Unul din ei, un prieten, Elma Brok, presedintele comisiei de afaceri externe a Parlamentului European, care a fost la invitatia mea, cand eram ministru, de mai multe ori in Romania, mi-a explicat de ce se împotrivea acestui proiect: refuza un Nürenberg al comunismului. Pana la urma, punctul 10 din rezolutia PPE care preconizeaza ca foştii înalţi nomenclaturişti şi foştii membri ai poliţiilor politice din ţările foste comuniste să nu poată candida pentru Parlamentul European sau să ocupe funcţii înalte în comisii sau în administraţia celorlalte instituţii europene, s-a votat si a fost adoptat.

N.F.: Cum vă explicaţi că totuşi, deşi aţi luptat pentru izbînda acestui punct, echivalent cu punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, acest deziderat nu a acţionat tocmai în ţara de unde pornise proclamaţia?

A.H.: Precizarea care trebuie făcută este că a fost o rezolutie a PPE, care este majoritar in Parlamentul European, dar nu a devenit niciodată rezolutia acestuia din urma, care nu a adoptat-o. Acelasi lucru s-a întîmplat în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei în care abordări similare au eşuat. Fosta presedinta a acestei din urma institutii, dna Cathrine Lalumière, cu care am participat la numeroase colocvii si mese rotunde in cadrul Miscarii Europene, mi-a spus-o clar: Occidentul sustine felul in care se petrece tranzitia in Europa de Centru si de Est si refuza punerea in cauza a fostilor responsabili comunisti. Mi se pare evident că blocarea punctului 8 de la Timişoara – care a fost atît de dramatică pentru România – nu a deranjat Occidentul. Gresala a fost a noastra, noi n-am stiut sa-l transpunem in viata. Nu trebuie sa asteptam nimic de la nimeni; ajuta-te si Dumnezeu te va ajuta. Afirmatia presedintelui Constantinescu, în decembrie 1996, că punctul 8 este golit de conţinut datorita castigarii alegerilor de catre Convenţie a marcat inceputul sfarsitului acesteia. Aş vrea să precizez, pentru a evita unele ambiguităţi şi interpretari tendenţioase, faptul că eu consider şi astăzi că guvernarea din 1996-2000 a fost cea mai performantă guvernare pe care a avut-o România din 1990 pînă acum. In timpul presedentiei lui Emil Constantinescu s-a realizat reorientarea României atat pe plan intern, dar mai ales pe plan extern pe calea pe care sunt convins ca ea va evolua in viitor. Afirm fara ezitare că guvernarea din 1996 – 2000 a orientat România spre NATO si Uniunea Europeană şi pe plan intern a accelerat si sub multe aspecte a demarat trecerea spre economia de piata. Sigur că s-au făcut şi greşeli, principalele fiind păstrarea securiştilor în structurile de putere si nerestituirea proprietatiilor care s-au suprapus penuriei dramatice de competente. Ele au fost abil exploatate de fostele structuri care au reusit sa creeze in opinia publica imaginea unui guvernari ratate. Este adevarat ca infiltratii si cozile de topor au fost legiuni; sa amintesc numai de Radu Vasile devenit la un moment dat prim-ministru din partea PNŢCD. La aceasta s-a adaugat sabotajul extrem de dur si eficace al PD, partenerul de guvernare al Conventiei, care sub conducerea lui Petre Roman si avandu-l pe Traian Basescu ca varf de lance a lucrat la distrugerea Conventiei si la blocarea actiunilor acesteia. Indepartarea din Guvern, in 1997, a lui Valerian Stan, care se angajase cu determinare in lupta impotriva coruptiei, debarcarea zece luni mai tarziu a primului ministru Victor Ciorbea sau suprimarea postului de ministru al Integrarii Europene imediat dupa ce la Helsinki se hotarase deschiderea negocierilor de aderare, constituie cateva exemple revelatoare.

N.F.: Dacă ar fi fost o asemenea şansă, dacă s-ar fi deschis un asemenea drum în faţa dv., să vă duceţi ca reprezentant, candidat independent în Parlamentul European, cu ce gînduri v-aţi fi dus, domnule Alexandru Herlea?

A.H.: De a continua să servesc România. Angajamentul meu politic s-a situat întodeauna in aceasta perspectiva, de a-i servi pe cei din care mă trag. Şi acestă conştiinţă românească este suptă cu laptele mamei. Aşa am fost crescut şi educat, şi aşa m-am comportat in întreaga mea viaţă. Desigur, ca parlamentar european, aş acţiona pe o serie de coordonate care au fost listate în declaraţia de pe blogul meu şi care pot fi grupate în cînteva mari teme. In primul rînd integrarea unei dimensiuni morale în acţiunea politica si promovarea marilor valori crestin democrate de libertate, justitie, solidaritate, valori ce stau la baza Uniunii Europene. Asta ar include printre altele prevederile punctului 8 de la Timisoara percum si alte problematici de ordin moral, cum ar fi lupta împotriva corupţiei. Al doilea aspect este legat de afirmarea demnităţii poporului român. Comportamentul politicienilor nostri lasa mult de dorit, el este al unora care au stat drepţi în faţa comisarului sovietic. Modul acestora de a spune da, profilul de yesmen, ca sa nu spun mentalitatea de sluga, se regăseşte şi în atitudinile si actiunile lor de la Bruxelles, ceea ce este inadmisibil. Un astfel de comportament nu permite apararea si afirmarea intereselor naţionale si nu insufla nici consideraţie, nici respect. Un alt mare domeniu, desigur cel care interesează cel mai mult pe toţi românii, se refera la promovarea bunastarii si a calitatii vietii inclusiv a absorbtiei fondurilor europene. Astăzi România, care ar trebui să fie principalul beneficiar al acestor fonduri, este o ţară care plăteşte mai mult la bugetul european decît primeşte ca fonduri nerambursabile; totalmente aberant. Desigur cauzele sunt multiple. În primul rînd, este o incompetenţă în definirea si prezentarea proiectelor care trebuie să fie de o anumită calitate pentru a putea fi acceptate. Cauzele şi rădăcinile se regăsesc insa în multe alte aspecte cum sînt cele legate de coruptie care a devenit parte integranta in tactica de accesare a banilor europeni. Daca aş fi europarlamentar asi actiona pentru elaborarea unei noi strategii de asistenţă si anume includerea unei componente care să asigure un real sprijin in alegerea si realizarea proiectelor si care sa permita astfel românului de rînd sa beneficieze intradevar de asistenţa financiară europeană.

N.F.: Îmi permit să vă pun o întrebare care se leagă de starea simplului cetăţean român care ştie că face parte acum din această comunitate europeană, mai mult sau mai puţin. În realitate, ce ne-a adus nouă intrarea în Comunitatea Europeană?

A.H.: Eu consider că ne-a adus foarte mult. Ne-a adus certitudinea că de-acum Romania nu mai este separata de lumea civilizata occidentala ci de cea estica. Acest fapt este fara pret, pentru că toată istoria noastră a fost marcată de amenintarea barbariei venita din Est, de dominatia „fratelui cel mare” de la Moscova şi cred ca întregul nostru comportament este condiţionat de dorinţa, de obsesia chiar, a evitarii repetarii istoriei, a ocupaţiei ruse.

N. F.: Va fi în stare Comunitatea Europeană în momentul de faţă să intervină în povestea Basarabiei şi a relaţiei Basarabiei cu România?

A. H.: Felul în care Uniunea Europeană s-a manifestat în zilele trecute, după izbucnirea crizei de la Chişinău, a fost nu numai teribil de frustrant pentru noi romanii dar si inacceptabil. Încă o dată România s-a gasit într-o poziţie de slăbiciune.

N. F.: Aceeaşi atitudine a avut-o şi preşedintele ţării.

A. H.: Pînă ieri, în 14 aprilie, cînd a revenit. Dar eu mă refeream la atitudinea Occidentului. De ce Occidentul, pînă la urmă, a reacţionat aşa faţă de Basarabia? Pentru că noi românii nu am fost capabili să transmitem mesajele care trebuiau recepţionate ca atare de către Occident. Pentru că, Romania, adica puterea de dupa 89, continua sa trimita la Bruxelles persoane care nu au nici credibilitate, nici cunoştinţe tehnice, ca sa nu vorbesc de cei care saboteaza; rezultatele sînt cele pe care le constatăm. Cum am spus deja dupa decembrie 89 puterea a rămas în aceleaşi mîini. De altfel PSD cu Iliescu in frunte ar fi desigur foarte bucuros ca legăturile să se întărească cu Moscova şi nu cu Occidentul si nu sunt din pacate singurii.. Consecinţele se văd. Situaţia Basarabiei este şi ea rezultatul acestei stări a naţiunii române în totalitatea ei. Ceea ce trebuie afirmat este că Basarabia este parte integrantă a României. Este un teritoriu care a suferit mai mult decît alte regiuni româneşti din cauza invaziei ruseşti. Şi noi, ceilalţi români, avem o datorie specială faţă de basarabeni, tocmai datorită acestei suferinţe suplimentare pe care ei au cunoscut-o. Momentul de astăzi mi se pare important; sper ca fortele de opozitie sa-l foloseasca. Aşa a fost şi momentul din 1991. Ştiu din conversaţiile pe care le-am avut cu diferiţi responsabili occidentali că ei se aşteptau atunci să existe o dinamică ce trebuia să ducă la revenirea Basarabiei în graniţele fireşti ale României. Acest moment s-a ratat. S-a ratat datorită trădării lui Iliescu, care se pregătea să semneze cu Moscova un tratat. Dacă nu cădea imperiul sovietic in 1991, probabil că acest tratat s-ar fi semnat. Momentul de faţă este un nou moment în care problema reunificării se poate pune. Poate sub forme diferite, dar pactul Molotov-Ribentropp nu poate rămîne doar la forma declarativă, trebuie înlăturate consecinţele. Ele au fost înlăturate în Ţările Baltice, nu insa si in Basarabia si Bucovina. Probabil că în contextul actual, o integrare cît mai rapidă a Moldovei în Uniunea Europeană ar aduce un răspun. Mişcările de azi, atasamentul tineretului basarabean faţă de identitatea lor romaneasca sunt nu numai emotionante ci ar putea deschide noi direcţii de evoluţie a situaţiei din Basarabia. Chiar o eventuală revenire a Basarabiei în graniţele româneşti. Dar, încă o dată, asta depinde de noi, de noi toti romanii de la Chisinau si de la Bucureşti. Tăcerea lui Băsescu timp de o săptămînă şi mai bine a fost inacceptabila. Ieri a luat insa o atitudine care – din tot ceea ce am putut eu urmări la unele posturi de televiziune – mi s-a părut a fi foarte pozitivă în sensul denuntarii politicii criminale a regimului Voronin.

N. F.: Dle Alexandru Herlea, ce posibilităţi credeţi că are diplomaţia românească să intre într-o relaţie demnă cu comunitatea europeană în momentul de faţă? Mai precis, ce oameni ar trebui să trimitem acolo?

A. H.: Nu găsesc formula cea mai potrivită ca să-mi exprim consternarea faţă de perspectiva ca in Parlamentul European sa ajunga fata presedintelui Băsescu, Vadim Tudor şi Gigi Becali, ca să mă rezum la aceste trei exemple. Pentru că, oricît am fi priviţi cu îngăduinţă şi eventual simpatie, de catre occidentali, oricat pe faţă ne zambesc frumos, mai ales atunci cand isi gasesc unele interese, comportamentul lor nu reprezinta decat o fatada. In realitate zîmbesc cu condescendenţă şi cu dispreţ faţă de prezenţa si prestatiile multor reprezentanţi ai noştri, inclusiv a unora care in anumite cercuri din Romania sunt considerati floarea diplomatiei romanesti, ca Adrian Severin.

N. F.: În ultima instanţă, cu dispreţ, faţă de douăzeci de milioane de români care, practic, erau reprezentaţi acolo. Deci nu este o chestiune chiar foarte simplă.

A. H.: Nu este simplă deloc. Pentru că românii sînt in mare parte judecaţi după cei care îi reprezintă, dupa persoanele care constituie interfaţa cu Occidentul. Şi pe urma si nu in ultimul rand se afla problema apararii si promovarii intereselor romanesti. Polonia in multe privinte ar putea constitui un exemplu de urmat. In privinta comportamentului parlamentarilor romani, de data asta in Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei, ma opresc la un exemplu revelator, cel al atitudinii lor în legătură cu încercarea românilor din Serbia de a-şi afirma identitatea românească. Cu acest prilej, a trebuit ca doi deputaţi de origine româna, unul din Basarabia şi celalalt din Ucraina, să-i apere, pentru că deputaţii din România erau la shopping sau, mai rău, au votat pentru rezoluţia sîrbească; si sarbii au avut castig de cauza. Doresc aici sa fac un comentariu. Asa cum fiecare tara libera, Romania este astazi o astfel de tara, are guvernul pe care il merita, asa are si reprezentantii in Parlamentul European pe care ii merita si pe care ii va alege. Si in privinta asta sunt in momentul de fata foarte pesimist, constatand cu tristete ca electoratul roman este tot atat de dezorientat ca acuma 19 ani. Fata de primavara lui 1990 peisajul politic nu numai ca nu a evoluat in sens pozitiv, dar s-a degradat. Atunci exista o opozitie, cert firava insa clara si determinata si exista in special o mare speranta pe termen scurt. Astazi, dupa atatia ani, puterea a ramas in aceleasi maini, manipularile opiniei publice continua cu o eficacitate regretabila iar opozitia s-a transformat in apatie, in refuz de angajare din dezgust pentru politica. Pentru viitor, pe termen mai lung, ramn insa in continuare increzator in capacitatea poporului roman de a se regasi pe sine si de asi lua din nou destinul in proprile maini.

Nicolae Florescu: Domnule Alexandru Herlea, echipa cu care aţi lucrat, în perioada cînd aţi fost ministru al Integrării Europene, cuprindea, între oamenii mai tineri, la care ţin să mă refer aici, elemente capabile să ilustreze, prin valoare certă, o şcoală diplomatică românească?

Alexandru Herlea: Incep prin a preciza că nu am făcut parte din Ministerul de Externe ci conduceam ca ministru al integrarii europene o institutie, Departamentul Integrării Europene (DIE), care coordona si monitoriza intregul proces de pregatire a Romaniei pentru aderarea la Uniunea Europeana (UE). Am fost primul care, ca sef al acestei institutii, am fost membru al Guvernului cu rangul de ministru. Ministrul integrarii europene era si presedintele executiv al Comitetului Interministerial pentru Integrare Europeana, structura din care faceau parte toate ministerele si care sub autoritatea primului ministru, juca deasemenea un rol important in acest proces. DIE a elaborat sau a coordonat realizarea unor documente strategice si programatice esentiale la nivel national precum Programul National de Aderare a Romaniei la UE (PNAR) sau Programul National de Dezvoltare (PND). Toate aceste documente au fost concepute si ca o urmare a dialogului avut cu UE in cadrul Comitetului de Asociere, a Consiliului de Asociere si a altor institutii. DIE a avut deci cu precadere o activitate tehnica axata pe reformele necesare integrarii in UE, incepand cu absorbtia „acquis-ului comunitar” (compatibilizarea legislatiei romanesti cu cea a UE), aspectul diplomatic limitandu-se la acest cadru. Deci eu nu am avut o relevanta legătură cu corpul diplomatic românesc, iar relaţiile mele cu ministrul de externe, de pe vremurile acelea, domnul Adrian Severin, au fost total necordiale. Nu aveam nici un numitor comun cu acest domn, iar comportamentul si mentalitatea lui de inalt responsabil utc-ist, convertit la capitalism, nu le-am apreciat niciodată. Antipatia era reciprocă şi neascunsă. In privinta celorlalti functionari ai Ministerului de Externe am putut remarca, cu foarte rare exceptii, abordarile si mentalitatea de tip comunist. Nu putini, pentru a fi pe placul ministrului de externe sau a altui inalt potentat din PD, au dus o actiune clara de sabotare a initiativelor mele; din fericire actiuni soldate adesea cu un esec. De altfel si astazi Ministerul de Externe a ramas un buncar al fostilor tovarasi unde promovarile se fac pe considerente de apartenenta la clan si in acest context este greu sa se afirme valori certe, o scoala diplomatica romaneasca. In ceace-i priveste pe functionarii din DIE si cei din celelalte ministere cu care am lucrat nemijlocit in diferite cadre si circumstante, pot sa afirm ca am apreciat adesea profesionalismul si capacitatile lor tehnice. Sa precizez ca unii si nu putini aveau o anume coloratură politică PSD sau PD. Eu, cît am fost ministru, am continuat sa lucrez cu cei competenti si nu am permis să fie schimbati pe considerente de apartenenta politica; bineinteles atata timp cat isi faceau datoria cu sarguinta si profesionalism. Am dus evident si o politica de promovare a tinerilor valorosi si în momentul cînd am părăsit Ministerul, 60% din personal era nou şi era format din tinerii recrutati si promovati in cei trei ani cat am fost ministru. A fost o promovare firească şi o evoluţie naturală. Foarte mulţi dintre acesti tineri s-au dovedit si ulterior a fi buni specialişti.

N.F.: Putem să impunem o atitudine morală Europei, continentului nostru, atîta vreme cît la noi nu s-a realizat o revoluţie morala, de conştiinţă si in acest plan practic nu s-a petrecut absolut nimic?

Al.H.: Ambitia de a impune noi o atitudine morala Europei este cam mare iar raspunsul la intrebarea dvoastra este continut in ea. Pe aceasta tema aşi dori insa să vă impartasesc cateva amintiri referitoare la viziunea pe care o avea o buna parte a exilului din tarile din Europa de Est, in anii ’80, in legatura cu aceasta dimensine morala si a posibilitatii schimbărilor din Europa satelizata de sovietici. La Paris, unde exilul avea o activitate destul de sustinuta si unde activam exista intre altele si o preucupare de ordin moral. In naivitatea noastră, credeam că suferinţa Europei de Est, în sensul creştin al termenului de suferinţă, va aduce, in momentul iesirii acesteia de sub cizma ruseasca, lumii occidentale un binevenit curent de aer proaspăt necesar corectarii carentelor ei morale. Lumea occidentală avea o nevoie evidenta, consideram noi, de o revigorare morală, de o revenire la promovarea unor valori morale. Din nefericire ceea ce s-a întîmplat după 1989 a fost exact invers. Toate relele Europei occidentale au fost absorbite cu o rapiditate de necrezut în Europa de Est şi exacerbate în mod canceros. Astazi, cu reculul pe care il avem, putem intelege usor ceace s-a intamplat, cum a cazut zidul Berlinului si cum s-a elaborat si implementat procesul de tranzitie. Acesta n-a fost decat un „gentlemen’s agreement” între Est şi Vest. In schimbul trecerii la modelul politico-economic al lumii occidentale, cu avantajele ce decurgeau pentru occident din aceasta trecere (piete de desfacere imense, mana de lucru ieftina si calificata, disparitia razboiului rece si a pericolului degenerarii in unul cald, etc.), structurile KGB-isto-nomenclaturiste pastrau controlul procesului de tranzitie in tarile foste comuniste. Sa precizez ca in acest proces de tranzitie cei care il controlau au promovat, sub masca social – democratiei, un fel de liberalism salbatec, in detrimentul unui model care convenea mult mai bine situatiei socio-economice in care se gaseau tarile iesite din comunism si care este modelul crestin-democrat. Aceasta abordare venea ca o mănuşă celor care trebuiau de-acuma să se transforme din înalţi nomenclaturişti în mari burghezi; puteau băga mîinile pînă la coate în bunul si banul public. In acest mod s-au făcut majoritatea averilor aşa-zişilor oameni de afaceri, noii imbogatiti.

N.F.: Să nu mai vorbim despre cum s-au făcut retrocedările!

Al. H.: Totul s-a inlantuit sub privirea concilianta a vestului care cum am subliniat deja, din diferite ratiuni, s-a impotrivit unui Nürenberg al comunismului. Intr-o exprimare lapidară si desigur caricaturala am putea spune că perioada de tranziţie este perioada de legalizare a furturilor făcute cu pistolul, după cel de al Doilea Război Mondial. Atunci, cu sprijinul sovietic, s-a ieşit cu pistolul şi s-a spus: „Davai bunurile voastre în numele poporului!”. Tovarăşii, mafioţii kagebisto-nomenclaturisti, le-au utilizat în numele poporului, timp de cincizeci de ani, iar după ’89 au procedat la legalizarea acestor furturi. Asta este esenţa perioadei de tranziţie. Şi acesta a fost unul din aspectele „gentlemen’s agreement”-ului cu occidentul. Acest lucru s-a evitat într-o singură ţară, în Germania de Est, unde lucrurile au evoluat altfel, dar, în celelalte ţări… Uitaţi-vă la Ungaria care este într-o stare falimentară.

N.F.: Poate în Cehia să fie procesul mai…

Al.H.: Desigur, pe măsură ce avansezi spre Est este din ce în ce mai rău, este mai putin bine in Ungaria si Slovacia decat in Cehia si Slovenia si mai rau in Romania si Bulgaria decat in primele doua tari. Putem continua. Dar sa revenim la Ungaria, care este o ţară eminamente central europeana, unde primul ministru este fostul secretar general al tineretului comunist si astazi unul dintre cei mai bogaţi oameni din aceasta tara. El afirma de altfel cu toata dezinvoltura că are un comportament cat se poate de normal inclusiv acela de a-si minti cu sfruntare electoratul.

N.F.: Credeţi că justiţia este capabilă – la noi, după cum aţi văzut, se cultivă foarte mult ideea reformei în justiţie, capacitatea justiţiei de a îndrepta lucrurile – să corecteze ceva în sensul moral al evoluţiei lucrurilor? Bineînţeles, aşa cum se aplică această reformă – cum se spune – la raftul doi, şi nu la cei din primul.

Al.H.: Dacă ne uităm în jurul nostru vedem că nici unul dintre marii imbogăţiţi – şi ştim cum s-au îmbogăţit – nu este astăzi tras la răspundere. Sînt tot felul de afirmaţii rasunatoare de lupta impotriva coruptiei; ceace rămîne insa in mod concret nu este decat praful aruncat în ochii electoratului. Justiţia se gaseste la noi din nefericire intr-o stare jalnica: nu este independenta, nu este impartiala, nu este legata la ochi. In domeniul justitiei apar la lumina zilei nu numai eficacitatea controlului exercitat de cei ce detin puterea reala, fostii securisto-nomenclaturisti ci si unele minusuri ale strategiei elaborate la Bruxelles privind tranzitia, constructia institutionala. Astfel Comisia UE care a conceput cu mult profesionalism si tehnicitate celebrele criterii de la Copenhaga nu a dat dovada de suficienta cunoastere a realitatilor din tarile in tranzitie sub aspect moral. Limitarile impuse de „gentlemen’s agreement”-ul de care vorbeam mai sus au avut desigur rolul lor sub acest aspect. Sigur că într-o societate normală este perfect justificat ca magistraţii să fie inamovibili. Dar această inamovibilitate, dacă se aplică fără discernămînt cu respectarea ad literam a unor principii fara sa se tina seama de realitatea concreta si ignorand unele aspecte morale aplicarea principiului devine contraproductiv si chiar mai rau, in imediat se ajunge la catastrofe. Cu inamovibilitatea magistraţilor in ţările din Est devin inamovibili toţi dinozaurii din sistemul juridic anterior, comunist. Ce deserviciu mai mare se poate face justiţiei decît această aplicare fără discernămînt a unor principii europene!? Pe de alta parte Bruxelles-ul a pus degetul pe rana desemnand cu perspicacitate coruptia ca factor esential ce impiedica evolutia Romaniei si a altor tari in tranzitie, in ritm corespunzator, spre normalitate. Lupta împotriva corupţiei este primordiala, este unul dintre punctele cheie, dar ea este blocata de controlul exercitat de fostele structuri de tip mafiot; ele sînt responsabile de marea coruptie. Atîta timp cît nu iei atitudine împotriva acestor structuri si a reprezentantilor acestor interese degeaba te tot chinui să găseşti modalitati de luptă împotriva marii corupţii.

N.F.: Eu aş mai aduce în discuţie şi un fapt care cred că ar fi trebuit luat în vedere de Comunitatea Europeană, în momentul cînd s-a pus problema intrării ţărilor din Est, într-un ritm chiar foarte alert. Şi anume faptul că magistraţii şi oamenii justiţiei, în ţările acestea comuniste, reuşeau să-şi facă studiile „superioare”, în perioada comunistă, doar cu aprobările comitetului de partid, care, în acest mod, îi şi selecta, astfel încît deveneau oameni de nădejde ai sistemului represiv. Crimele trebuiau să fie acoperite, justificate „juridic” de către comunişti. Era un sistem de agresiune, de exterminare, nu numai fizică, dar şi morală, care se baza pe aceşti piloni fantastici, ce se defineau drept magistraţi. În momentul de faţă, cu aceşti magistraţi se lucrează. Nu este normal! Ar fi bine să angajăm un jurist foarte bun, de la Paris, sau de la Berlin şi Londra, spre a restabili dreptul într-un important proces cu mîrşevia comunistă? Cîţi avocaţi din lumea occidentală, de la Madrid sau de la Haga, ar veni să pledeze astăzi într-un proces în România?

Al.H.: Aveti perfecta dreptate, ma sustineti in ceace am spus mai sus. In ceace priveste implicarea juristilor occidentali in Romania sunt sigur că ar face-o; exista o serie de argumente in acest sens si precedente elocvente. Unii, si poate nu putini la numar, ar actiona dintr-un sentiment de datorie morala si din pasiune profesionala. Afirm acest lucru din experienta personala; pot mentiona multe nume de juristi care au inteles sa contribue la revenirea Romaniei la normalitate. In primavara lui 1990 am contactat mai multi mari constitutionalisti francezi, sa-l amintesc pe Henri Mazeaud, care cu mult entuziasm au acceptat sa fie consilieri ai PNTCD. Fiul lui Henri, Pierre Mazeaud om politic de mare suprafata a acceptat sa devina membru al ADER – Action pour la Démocratie en Roumanie – asociatie pe care o prezidam la Paris si care era filiala de facto a PNTCD in Franta. Si pe urma sa nu uitam ca in lumea occidentală banul, castigul, exercita o mare atractie si probabil ca juristi foarte buni ar fi interesati si sub acest aspect sa contribue la rezolvarea unor dificile probleme juridice.

N.F.: Nu sînt astăzi în Occident români cu o anumită stare materială, care să poată să-şi angajeze celebrităţi în domeniul juridic spre a li se apăra cauzele la nivelul confuz al postcomunismului securistic românesc? De ce nu se petrec asemenea situaţii fireşti, cînd un organism european nu funcţionează decît – din păcate, constat – aproximativ, prin respectarea condiţiilor juridice ale unor state fost comuniste, care nu şi-au europeizat prin nimic condiţia, în funcţie de comunitatea din care fac astăzi parte?

Al. H.: Aici eu sînt foarte sceptic faţă de anumite abordări morale ale lumii occidentale. Lumea vestică promovează o valoare, care se numeşte eficacitate şi care se poate numi in anumite conditii pragmatism, in altele cinism; vezi Machiavel in politica – scopul scuza mijloacele. In numele eficacităţii se acceptă foarte multe lucruri. Eficacitatea desigur a jucat, de la Renastere incoace, un rol eminent in progresul lumii, incepand cu lumea occidentala şi ma gandesc in primul rand la evolutia stiintei si tehnicii. Dar promovarea eficacitatii are si un aspect negativ, ea s-a facut si se face în detrimentul altor valori in primul rand al celor morale. Si asta este o catastrofa. Dar vorbeaţi despre de facultăţile de drept, de istorie, de sociologie, de filosofie din epoca comunista. Astea erau toate facultăţi cu profil politic clar, care trebuiau să asigure formarea elitei politice fidela regimului; nu intrau acolo decît cei verificati, ai lor.

N.F.: Şcoala de poliţie avea şi o secţie de drept.

Al. H.: Şi este normal, pentru că sistemul comunist a luat toate măsurile ca tot ceea ce inseamna proces de decizie să fie accesibil numai celor „aleşi”. Ceilalţi puteau fi buni tehnicieni, dar atat. Inginerii erau executanţi, nu trebuiau să gîndească, sau să gîndească numai la eficacitatea realizărilor tehnice şi a producţiei. Sa fiu bine inteles, am cel mai mare respect pentru tehnicieni, ei sunt indispensabili lumii moderne care progreseaza datorita lor. Si societatea occidentală tot pe tehnicieni se bazează. Ceea ce este in cauza este limitarea implicarii tuturor in treburile cetatii; rezervarea domeniului politic unei mafii devotata nu interesului cetatii ci interesului propriului buzunar. Este problema adevaratei democratii care nu poate functiona cu adevarat decat cu participarea tuturor..

N.F. :Lumea occidentala este deci un model?

Al.H.:Imi aduc aminte – sînt opt ani, sau poate chiar nouă, de atunci –, cînd a apărut scandalul în America, cu societatea „Eon”, care fusese prima punere sub reflector a raportărilor false şi a bilanţurilor fictive, a beneficilor lipsite de orice realitate. Era ceva absolut paralel cu raportările din sistemul comunist, în care fiecare ministru se lauda cu rezultatele fictive pe care pretindea ca l-ar fi obtinut. Au urmat alte scandaluri de aceeasi natura, preludiu al crizei actuale. Un fapt este evident: criza prin care lumea trece astăzi nu este numai o criză financiară, nu este numai o criză economică, este o criză de sistem care, pînă la urmă o putem considera sub un anumit aspect chiar binevenită. Pentru că trebuie reconsiderată abordarea de fond a lucrurilor, lumea nu-si mai poate permite sa-si continue evolutia in acelasi fel, pe aceleasi coordonate. Există şi alte soluţii. Şi de aceea eu inteleg sa continui fara preget lupta pentru ca ideologia crestin democrata sa se impuna. Ea corespunde cel mai bine situaţiei de astăzi şi corespundea cel mai bine şi momentului ieşirii României din comunism. Iesirea din comunism deschidea mai multe optiuni: fie un socialism de tip marxist, care era evident refuzat, fie un liberalism pur şi dur, fie modelul crestin-democrat. Primele două abordări nu corespundeau nevoilor momentului, nevoii marii majorităţi a poporului care ieşea din comunism. Viziunea creştin democrată este bazata pe cateva mari valori care sunt : libertate, democratie, dreptate, solidaritate. Ea preconizeaza o economie socială de piata, care permite pieţii să functioneze liber si sa asigure eficacitatea economică, eficacitate moderata de corecturi care sa garanteze solidaritatea si dreptatea sociala. Ea preconizeaza deasemenea o gestiune si o adninistrare performante bazate pe principiul subsidiaritatii. Crestin-democratia permite evitarea derapărilor la care am asistat în aceasta trista si imorala perioada a tranzitiei. In Europa, unde crestin democratia s-a aflat la baza constructiei UE, ea se gaseste astazi intr-o situatie relativ dificila fiind debordata de partide populiste, eminamente pragmatice pentru care abordarile cu caracter moral nu se bucura de mare trecerecare. In Partidul Popular European familia crestin democrata nu mai este majoritara. In România crestin democratia se gaseste intr-o situatie extrem de dificila, nemaireprezentand pentru moment o alternativa posibila. Ea a fost încarnată de P.N.Ţ.-ul care s-a afiliat familiei creştin democrate din 1987, şi ştiu fiind martor la aceste demersuri ca PNT-ul a fost privit cu respect, simpatie si speranta de catre familia politica crestin democrata europeana si internationala. PNTCD a orientat Romania spre occident, spre integrarea in UE si NATO, el a demarat adevarata reforma. Creştin democraţia reprezentată in Romania de Partidul Naţional Ţărănesc, era inacceptabila pentru foştii comunişti, intrucat partidul care incarna valorile crestin democrate reprezenta autentica Romanie, cea care s-a batut cu atata curaj impotriva comunismului si pentru pastrarea identitatii si valorile perene ale poporului roman. PNT a fost partidul care a acţionat cu toată determinarea şi fermitatea împotriva tuturor dictaturilor, nu numai a celei comuniste, cel care a dat numărul cel mai mare de victime în puşcăriile comuniste. De aceea puternicii zilei doresc disparitia PNT-ului, de aceea el este atat de detestat, atat de defaimat si adus astazi in stare atat de rea.

N.F.: Ce perspective are creştin democraţia, în momentul de faţă, în România?

Al.H.: Eu sînt convins că există o nevoie enormă de creştin-democraţie, şi cînd există presiunea acestei nevoi se vor găsi soluţii. Ea se va impune că vrem sau că nu vrem. Pentru că liberalismul şi-a demonstrat limitele, de socialism nici să nu mai vorbim, şi atunci este soluţia care rămîne. UE imbratiseaza si ea marile valori crestin democrate; economia sociala de piata concept promovat de Ludwig Erhard este cea a economiei UE.

N.F.: Practic ar da o soluţie pentru salvarea României.

Al.H.: Nu numai a României, dar lumii de astăzi. Lumea de astăzi are nevoie de creştin democraţie. Asta este soluţia pentru o economie eficientă, dar care să fie controlată, de aşa natură, încît crizele, ca cea de astazi care îşi are rădăcile în Statele Unite să nu mai fie posibile. Şi cred că această abordare, aceasta viziune se va impune cu atît mai mult cu cît globalizarea se accelereza si principiul de gestiune creştin democrat, subsidiaritatea, corespunde perfect unei lumii globalizate.

N.F.: Ascultîndu-vă, regret, domnule Herlea, că nu ne veţi reprezenta în Parlamentul European.

Al.H.: Mă flataţi, domnule Florescu. Trecînd insa peste modestie, cred intr-adevar că aş fi putut contribui in mod eficace la promovarea intereselor Romaniei si a valorilor crestin democrate în Parlamentul de la Bruxelles. Aveam experienţa necesara, fiind activ în instituţiile europene, in special în cadrul familiei politice creştin-democrate, din 1996, de cînd s-a constituit PPE. Am participat la consituirea lui şi de atunci pînă in prezent am activat în cadrul acestei familii. In 1998 am fost ales vice-presedinte al Internationalei Democrat Crestine (IDC) si de atunci pînă anul acesta am activat ca membru al Comitetului Executiv al IDC. Este una din poziţile cele mai înalte pe care un român a ocupat-o într-o organizaţie politică internaţională.

N.F.: Cu atît mai mult trebuia să fiţi acum la Bruxelles.

Al.H.: Multumesc inca odata pentru apreciere

N.F.: Cînd credeţi că ar putea să obtina Basarabia statutul de tara candidata la UE, fără să determine un veto a Rusiei?

Al.H.: Din nefericire, am văzut felul în care Europa şi chiar America se comportă faţă de Rusia. Exemplul pe care l-am evocat în discuţia noastră, referitor la ceea ce s-a întîmplat acum un an de zile, la summitul NATO de la Bucureşti, este un exemplu revelator. Felul in care este tratata Georgia, constitue un altul. Occidentul nu acceptă să facă vreun gest care să poată să-i aducă eventuale dezagremente privind legăturile sale cu Moscova. Şi asta, ca întotdeauna, a fost, după părerea mea, o atitudine nerealistă, pentru că Moscova, cum spunea şi Stalin, cînd întreba cîte divizii are Papa, nu înţelege decît un limbaj care este limbajul forţei. Imediat ce simte o ezitare, ea ştie să o folosească cu multă abilitate. Şi, pe de alta parte Moscova are o politică externă care este urmărită cu determinare şi cu profesionalism de peste trei sute de ani..

N.F.: Şi nu au scrupule. Să ne amintim despre lichidarea unui agent secret la Londra.

Al. H.: Da, şi lumea occidentală a înghiţit şi a uitat. E inacceptabil. Revenind la Basarabia trebuie subliniat faptul ca situatia ei este datorata nelichidarii consecintelor Pactului Molotov-Ribentropp, care a fost denuntat de catre toata lumea.

N.F.: Dacă imi aduc bine aminte, imediat după evenimentele din 1989, cînd s-a pus problema ca România să revină la locul ei, în Europa, între ţările romanice, s-a amintit de semnătura care s-a dat la Helsinki pe acel tratat de recunoaştere a graniţelor. Nu s-a mai ţinut seama, aşa cum era firesc, de existenţa unui Pact Molotov-Ribentropp.

Al.H.: Repet pactul a fost denunţat, dar nu consecinţele lui. A fost o contradicţie, o incompatibilitate între principiul păstrării frontierelor si cel al lichidarii consecintelor unui pact denuntat.

N.F.: Să ne aducem aminte că în Serbia s-a putut crea un nou stat, Kosovo, iar povestea Basarabiei nu s-a putut rezolva, care era cea mai legitimă dintre toate.

Al.H.: Cea mai legitimă si care trebuia rezolvată aşa cum a fost rezolvată problema Ţărilor Baltice. Occidentul in abordarea lui pragmatica poarta o evidenta responsabilitate. Prea adesea Romania este tratata cu condescendenta, ca o tara semi-europeana si unul din principalele roluri ale unui deputat roman in Parlamentul European este tocmai corectarea acestei stari de fapt. Stiţi cine a fost cel mai mare adversar al meu, cît am fost trei ani ministru, la Bucureşti?

N.F.: Spuneţi-mi!

Al.H.: Ambasadorul Uniunii Europene la Bucureşti, F. Fotiadis, care şi-a permis o atitudine aroganta şi pe care l-am pus foarte repede la punct, spunîndu-i: „Domnule, te rog foarte mult să respecţi instituţia. Să ştii că sînt tot atît de european ca şi dumneata şi să te comporţi în consecinţă”. A fost şocat dar a inghitit-o. O astfel de atitudine mi-a adus respectul multora la Bruxelles. Doresc sa precizez pentru a evita eventuale interpretari eronate ca relatiile mele cu toti ceilalti ambasadori la Bucuresti ai tarilor membre UE si a tarilor candidate au fost excelente. Sa amintesc numai de ambasadorii Frantei, Angliei, Germaniei, Finlandei, etc.. F. Fotiadis, mare sustinator a premierului de trista amintire, R. Vasile, a fost o evidenta exceptie. Odată şi odată îmi voi scrie memoriile şi am să povestesc mai mult, pentru că am ce istorisi.

N.F.: Vă mulţumesc.

Bucureşti, 15 aprilie 2009

Alegerile europarlamentare 2009 se desfăşoară pe fundalul crizei în care a intrat întreaga lume şi care este nu numai o criză financiară şi economică ci şi una de sistem. Ea afectează profund Uniunea Europeană (UE) în ansamblul ei şi cunoaşte forme dramatice în unele din noile ţări membre UE printre care şi România. În noul cadru european, din care facem parte, trebuie să ştim să ne apărăm cu fermitate şi determinare interesele, să ne afirmăm identitatea. Provocarea este majoră iar contextul complex şi dificil. România trebuie să fie reprezentată în Parlamentul European (PE) de oameni competenţi, calificaţi, cu experienţă, cei care pot contribui cu adevărat la ieşirea din criza pe care fiecare dintre noi o suportăm.

Competiţia electorală la noi în ţară este, în ciuda aparenţelor de democraţie, deformată şi promovarea celor mai buni are şanse mici. Pe deplin conştient de această realitate am hotărât ferm şi responsabil să-mi depun candidatura pentru PE, for de primă importanţă în apărarea şi promovarea intereselor României şi ale românilor. O fac convins că prezent în PE voi putea pune o caramidă la edificarea noii Românii, cea care îşi va recupera valorile şi se va regăsi pe sine.

În masura în care compatrioţii mei îmi vor face onoarea să-mi dea posibilitatea să-i servesc mă angajez să utilizez întreaga mea energie şi expertiză – pe care am câştigat-o în funcţiile ocupate deja în instituţii europene – în iniţierea şi susţinerea, în interesul României şi al românilor, a unor acţiuni bazate pe marile valori creştin–democrate, naţionale şi europene. Ele trebuie să reducă şi să elimine sechelele perioadei comuniste şi a ultimelor 2 decenii, să contribuie la edificarea reală, nu doar promisă, a unei Românii autentice – europeană, solidară şi prosperă. Acest angajament este în perfectă concordanţă cu întreaga mea activitate, desfăşurată de-a lungul a 40 de ani, recunoscută în ţară şi străinătate ca una competentă profesional şi social- politic.

Astfel:

- Înteleg să acord o adevarată atenţie calităţii vieţii şi bunăstării românilor şi în acest context problemelor absorbţiei fondurilor europene. Voi milita pentru depăşirea rigidităţii şi lipsei de imaginaţie a birocraţiei de la Bruxelles în alocarea asistenţei financiare nerambursabile. Aceasta trebuie acompaniată de sprijinul eficient al experţilor europeni pentru realizarea concretă a proiectelor, condiţie indispensabilă folosirii efective a fondurilor şi a reducerii comisioanelor şi corupţiei.

-În cadrul PE voi apăra întotdeauna nu numai interesul naţional dar şi demnitatea naţională. Consider că românii sunt tot atât de europeni şi ataşaţi valorilor europene ca toţi ceilalţi subiecţi ai statelor membre ale UE. Voi veghea ca românii şi România să fie trataţi cu consideraţie şi pe picior de egalitate cu ceilalţi europeni sau state membre. Este continuarea atitudinii pe care am avut-o şi care a impus respectul interlocutorilor mei în perioada în care am reprezentat România ca ministru sau ambasador.

-Dreptatea socială este o piatră de hotar în orice proiect creştin–democrat şi înţeleg să lupt pentru afirmarea ei. Deşănţata îmbogăţire a unora, puţini la număr, în perioada post-comunistă, datorată în exclusivitate apartenenţei lor la nomeclatură şi securitate, transformate în mafii, trebuie nu numai stopată dar şi corectată. Solidaritatea şi egalitatea şanselor trebuie afirmate şi realizate.

-Mă angajez să susţin dezvoltarea societăţii civile a cărei afirmare este indispensabilă pentru evoluţia mentalităţilor, recuperarea valorilor identitare, progresul cultural, prezervarea patrimoniului material şi imaterial, buna funcţionare a administraţiei şi instituţiilor statului, promovarea unei democraţii autentice. Aceste evoluţii sunt imperative ce constitue jaloane pentru acţiunile pe care le voi întreprinde.

-Educaţia, intim legată de dreptatea socială, de evoluţia spre o societate bazată pe cunoaştere aşa cum o defineşte UE, precum şi de abordarea responsabilă a problemelor ecologice şi de mediu, atât de acute astăzi, constituie pentru mine o altă prioritate. Profilul meu profesional şi experienţa pe care o am în domeniu mă fac să acord o atenţie particulară promovării calităţii în educaţie şi cercetare.

-Voi sprijini interesele tuturor categoriilor sociale, tineri şi vârstnici, cu precădere ale celor nevoiaşi, din oraşul şi din satul românesc – leagăn al valorilor noastre materiale şi spirituale;voi milita pentru dezvoltarea şi modernizarea urbană şi rurală prin absorbţia de fonduri europene.

-Voi acţiona hotărât pentru eliminarea consecinţelor terorii, jafurilor şi abuzurilor din perioada comunistă şi a ultimelor 2 decenii, pentru repararea prejudiciilor şi nedreptăţilor la care marea majoritate a poporului român a fost supusă în aceste perioade.

-Voi duce o susţinută acţiune de informare privind situaţia românilor din jurul graniţelor în special a celor din Basarabia şi Bucovina de Nord, denunţând falsificarea istoriei şi pledând pentru integrarea Republicii Moldova în UE.

-Toate acţiunile mele vor avea ca sursă morala aşa cum este ea definită de către civilizaţia europeană, căreia România i-a aparţinut întotdeauna, civilizaţie ale cărei rădacini se găsesc în spiritualitatea creştină.