Guvernarea 1996–2000: Evaluare din perspectiva ultimului deceniu

 Palatul Parlamentului 25 noiembrie 2010

 Domnule Presedinte, Doamnelor si Domnilor,

Sunt onorat sa particip la aceasta conferinta al carui obiectiv este evaluarea, din perspectiva ultimului deceniu, a Guvernarii 1996–2000 si ii multumesc domnului Presedinte Emil Constantinescu pentru invitatia adresata.

Voi consacra in principal timpul de care dispun pentru a analiza si comenta realizarea unuia din principalele obiective ale Guvernarii si anume angajarea definitiva a Romaniei pe calea aderarii la Uniunea Europeana – UE. Ma voi referi cu precadere la contributia  « Departamentului pentru Integrare Europeana – DIE », pe care am avut onoarea sa-l conduc in calitate de ministru, membru al Guvernului, din decembrie 1996 pana in decembrie 1999. Ma voi referi deasemenea la realizarile din anul 2000, ultimul an al Guvernarii, si la activitatea mea ca ambasador, sef al misiunii Romaniei pe langa UE – pozitie din care am continuat eforturile depuse ca Ministru pentru Integrare Europeana.

Hotararea de a deschide negocierile cu Romania s-a luat la summitul UE dela Helsinkidin decembrie 1999 si ea reprezinta unul din momentele importante din istoria Romaniei. A fost o decizie eminamente politica care s-a putut lua datorita strategiei definite si actiunilor intreprinse de catre Guvernarea 1996– 2000.

Inainte de a aborda subiectul integrarii Romaniei in UE in timpul Guvernarii 1996 – 2000 voi face cateva consideratii generale privind aceasta Guvernare.

I – Consideratii generale

1 – Realizari capitale pe plan extern si intern

Cum s-a subliniat in luarile de cuvant ale Presedintelui si fostilor Prim Ministrii, ca si ale unora din cei care s-au exprimat inaintea mea, Guvernarea 1996 – 2000 a fost cea care a marcat o evolutie importanta a Romaniei atat la nivelul pozitionarii geopolitice, cat si pe plan intern.

Numai in timpul Guvernarii 1996 – 2000, Romania iese cu totul de sub controlul si tutela Moscovei si se orienteaza definitiv spre aliante cu marile tari democratice din Europa si America de Nord. Ea reinnoada astfel firul rupt, in ajunul celui de al Doilea Razboi Mondial, al politicii externe romanesti. In aceasta perioada s-au pus bazele obiectivelor strategice de integrare in UE si in NATO. In criza din Kosovo Romania s-a comportat ca un aliat al occidentului si ca un membru de facto al NATO.

Aceste realizari esentiale pe plan extern au fost insotite de succese pe plan intern, atat sub aspect politic si legislativ cat si financiar si economic.

Pe plan politic, mentionez doua realizari : solutionarea conflictului cu minoritatea maghiara, UDMR participand la guvernare si eliminarea definitiva a « mineriadei » ca forma de manifestare politica. Lichidarea ultimei mineriade, cea din ianuarie 1999 si prezervarea starii de drept au marcat un punct de cotitura al perioadei de tranzitie.

Justitia a cunoscut primele tentative de emancipare de sub controlul politic. S-au inceput anchete privind crimele savarsite in timpul evenimentelor din decembrie ‘89 si a mineriadelor si s-au deschis procese unor responsabili ale acestora. A inceput lupta impotriva coruptiei si crimei organizate cu anchetarea, judecarea si condamnarea mai multor infractori. Din pacate, in buna parte, aceste procese nu au putut fi  finalizate. Ele vor fi ulterior oprite sau anulate de puterea instalata dupa alegerile din decembrie 2000.

Pe plan financiar s-a evitat falimentul tarii adusa in pragul acestuia de catre guvernarea PSD-ista Iliescu – Vacaroiu. S-au platit enormele datorii externe contractate in mod iresponsabil de catre aceasta, s-a insanatosit sistemul bancar si rezervele Bancii Nationale au crescut substantial.

Pe plan economic s-au angajat cu succes reforme esentiale cum a fost cazul in sectorul minier. Au inceput adevaratele privatizari. Dar, cum era normal, evolutiile pozitive in plan economic nu au devenit vizibile decat spre sfarsitul Guvernarii 1996 – 2000. Cresterea economica in primul deceniu al secolului XXI s-a datorat reformelor intreprinse in perioada acestei guvernari.

Toate aceste infaptuiri s-au putut realiza cu respectarea starii de drept, a principiilor de organizare si functionare ale unei tari cu adevarat democratice. Separarea puterilor in stat a devenit o realitate ca si respectarea literei si spiritului legii. Presedintele E. Constantinescu a acordat o atentie deosebita aceastor aspecte, atitudine diametral opusa arbitrariului comunist care se perpetuase in Romania si dupa decembrie 1989. Pana la alegerile din noiembrie 1996 mentalitatea si comportamentul celor care au guvernat tara erau comuniste. Guvernarea 1996 –2000 aadus o schimbare de substanta in acest domeniu.

2 – Puterea in continuare in mainile fostelor structuri

Evident, Guvernarea 1996 – 2000 nu a avut numai realizari, ar fi fost de altfel imposibil. Mai multe din obiectivele pe care si le fixase in ajunul ajungerii la putere au fost numai partial sau deloc atinse.

Esecurile s-au datorat in principal faptului ca adevarata putere a ramas in buna masura in mainile fostei nomenclaturi si a fostei Securitati. Aceasta realitate a avut mai multe cauze.

Mentionez, in primul rand, strategia utilizata pentru revenirea la normalitate  definita de catre KGB, serviciile secrete si nomenclaturile din tarile comuniste. Acceptata de Occident, in numele unei eficacitati gresit intelese, s-a lasat mana libera acestora sa gestioneze tranzitia. Nu numai in Romania, ci  in toate tarile foste comuniste, ea s-a desfasurat in aceste conditii. La noi in tara insa tranzitia a imbracat forme deosebit de dramatice.

De asemenea, respectarea scrupuloasa, de catre Guvernarea 1996 -2000, amarilor principii de organizare si functionare ale unui stat cu adevarat democratic, la care m-am referit inainte, a avut in anumite cazuri efecte perverse. Inamovibilitatea magistratilor, ceruta de altfel cu multa insistenta de UE, este un excelent exemplu. Au devenit inamovibili toti dinozaurii epocii comuniste. Unele decizii si actiuni nu au luat in considerare, in suficienta masura, complexele aspecte ale procesului de tranzitie din Romania.

Economia romaneasca era intr-o stare extrem de dificila. Pe de o parte reformele intreprinse au cauzat o puternica comprimare a ei, inflatia galopanta nu a putut fi stapanita si somajul a crescut. Pe de alta parte economia se gasea in mare masura in mainile securistilor si fostei nomenclaturi care, prin multiple procedee – inginerii financiare, acordari de credite pe considerente politice, credite care nu vor fi rambursate, accelerari si franari succesive (stop and go) ale reformei, etc. – reusisera sa intre in stapanirea ei. Aceasta realitate nu a putut fi schimbata.

Opinia publica astepta masuri cu caracter moral accentuat. Era dispusa la sacrificiile legate de reforma economica cu conditia ca ele sa fie echitabil distribuite si sa se puna capat jafului tarii inceput imediat dupa decembrie 1989. Solicita accelerarea si ameliorarea procesului de restituire a proprietatilor. Dorea sa cunoasca adevarul despre asa zisa Revolutie si despre mineriade, care atinsesera paroxismul in iunie 1990. Spera ca adevaratii responsabili ai celor cincizeci de ani de crime comuniste sa fie demascati si cei cu sange pe maini trasi la raspundere. Credea ca punctul opt dela Timisoarava intra in sfarsit in vigoare si ca o lege a lustratiei va fi votata.

Toate acestea au ramas, in buna parte, deziderate neimplinite. Guvernarea 1996 – 2000 nu a stiut, nu a putut si o parte a membrilor ei s-a opus unei evolutii morale, europene a institutiilor, administratiei si economiei. Sub amenintarea spargerii coalitiei, Partidul Democrat – PD, care avea experienta guvernarii si interese clare de aparat a impiedicat adesea transpunerea in viata a reformelor. El avea in fata Partidul National Taranesc Crestin Democrat – PNTCD, lipsit de experienta guvernarii, destabilizat prin infiltrari masive si condus de un presedinte moral, nedispus sa faca manipularile practicate de celelalte partide.

PD isi impunea punctul de vedere adesea prin santaj. Amintesc de demiterea sefului « Departamentului de Control al Guvernului », Valerian Stan, in iunie 1997, dupa ce reusise sa faca progrese semnificative pe linia combaterii coruptiei. O parte din cei vizati erau din conducerea PD. A urmat demiterea Primului Ministru, Victor Ciorbea, in martie 1998. Lipsit de experienta guvernarii, dar cinstit, muncitor si atasat revenirii Romaniei la normalitate, el angajase cu succes reforme economice de substanta. Reusise sa inceapa plata imenselor datorii contractate de precedentele guvernari, evitand astfel intrarea tarii in faliment. Desfiintarea DIE in decembrie 1999 imediat dupa summitul UE dela Helsinkisi includerea lui in Ministerul de Externe este o alta « victorie » a PD-ului. Aceasta manevra permitea Presedintelui PD, Petre Roman, noul Ministru de Externe, sa culeaga roadele inceperii negocierilor de integrare in UE.

Domnul P. Roman, in luarea sa de cuvant de astazi, a calificat conflictele din Coalitie ca puerile. Eu nu cred ca ele au fost chiar asa puerile, domnia sa si fostii lui colegi de partid, incepand cu actualul presedinte Traian Basescu, le-au exploatat cu maiestrie.

Acestea fiind spuse, ma voi referi in continuare la evolutia procesului integrarii Romaniei in UE in timpul Guvernarii 1996 – 2000.

II – DIE si Integrarea in UE. Realizari si Succese

Am preluat responsabilitatea Departamentului Integrarii Europene – DIE cu titlul de Ministru delegat pe langa Primul Ministru pentru Integrare Europeana. Seful DIE era ridicat la rang de ministru, membru al Guvernului, subliniindu-se astfel importanta acordata de catre noua Guvernare integrarii Romaniei in UE.

In decembrie 1996 Romania era deja angajata formal pe calea integrarii europene. « Acordul de Asociere », care definea cadrul legal al relatiilor dintre Romania si UE, intrase in vigoare din februarie 1995 si in luna iunie a aceluiasi an Romania depusese cererea de aderarela UE. Acestlucru a fost posibil in urma acordului – « Declaratia de la Snagov » – intervenit intre toate fortele politice parlamentare, de a sustine integrarea tarii in UE.

Departamentul Integrarii Europene – DIE fusese creat in 1993, cand Romania a depus cererea de asocierela UE. Condus de un Secretar de Stat, el era plasat direct sub autoritatea Primului Ministru. Pozitionare normala, dat fiind faptul ca integrarea europeana era in primul rand un proces de reforma a institutiilor, economiei si societatii romanesti si implica deci guvernul in ansamblul lui.

Din capul locului, am impus o atitudine nepartizana sau, mai exact, de continuare si intarire a cea ce se numea « spiritul dela Snagov », si utilizarea sprijinului pentru aderare indiferent de culoarea fortelor politice de la care acesta provenea. Cu conditia, evident, ca valorile pe care se baza procesul de integrare in UE sa fie respectate. Aceasta atitudine era indispensabila procesului de aderare, care era un proces de interes national.

In pofida a numeroase dificultati, consider ca DIE a avut, in perioada Guvernarii 1996 – 2000, o contributie esentiala in definirea strategiei de integrare si in transpunerea in viata a masurilor si actiunilor necesare pregatirii Romaniei pentru deschiderea negocierilor de aderarela UE.

Contributia DIE a existat atat in plan politic cat si in plan tehnic. In plan politic mentionez : mentinerea tuturor tarilor candidate in procesul de largire al UE, definirea criteriului politic de aderare ca prioritar, dezvoltarea si utilizarea relatiilor pe care le aveam, sau le-am putut crea, atat la nivelul principalei familii politice din Parlamentul European, Partidul Popular European – PPE, cat si  la nivelul tarilor membre si candidate UE. In plan tehnic, DIE a asigurat dialogul intre Guvern si institutiile europene incepand cu Comisia si Parlamentul, a coordonat armonizarea legislativa si constructia institutionala aferenta, a avut initiative legislative, a elaborat documentele strategice ale integrarii, a avut responsabilitatea asistentei financiare externe nerambursabile. La aceasta se mai adauga reorganizarea DIE in functie de evolutia procesului de integrare in UE.

In cele ce urmeaza voi da detalii oprindu-ma  asupra celor mai importante contributii ale Departamentului Integrarii Europene – DIE in perioada decembrie 1996 – decembrie 1999.

A – Realizari si succese pe plan politic

1 – Agenda 2000. Marginalizarea Romaniei

In primavara anului 1997 activitatea DIE si a mea personala s-au concentrat, in afara sarcinilor curente de pregatire a Romaniei  pentru deschiderea negocierilor de aderare si de asigurare a dialogului intre Romania si UE, pe urmarirea atenta a doua evenimente : «Agenda 2000» si Consiliul European dela Amsterdam.

Cu Consiliul European dela Amsterdam, din iunie 1997, se incheia « Conferinta Inter-Guvernamentala – CIG », care printre altele analizase o reforma a institutiilor europene in vederea largirii. La aceasta intalnire eu nu am fost prezent, Ministrul de Externe, A. Severin, dorind sa fie unicul acompaniator al Presedintelui E. Constantinescu.

Document esential, facut public in iulie 1997, « Agenda 2000 » cuprindea strategia definita de Comisia UE pentru intarirea si largirea Uniunii la inceputul secolului XXI. In privinta largirii, dupa o analiza amanuntita a procesului de pregatire pentru aderare, in care erau angajate fiecare din cele zece state foste comuniste din Europa Centrala si de Est, « Agenda 2000 » propunea inceperea negocierilor de aderare numai cu cinci dintre ele.

Bugetul UE pe perioada 2000 – 2006 corespundea in consecinta unei largiri a UE cu aceste cinci state. Statele care nu incepeau negocierile, printre care si Romania, se gaseau astfel intr-o situatie extrem de dificila. Aceasta cu atat mai mult cu cat reforma institutionala prevazuta de Consiliul European dela Amsterdampreconiza si ea o largire cu numai cinci state. Componenta institutiilor UE era stabilita pentru douazeci de state (15 + 5).

DIE a elaborat un raspuns la « Agenda 2000 ». In acesta se evidentiau progresele facute de Romania in indeplinirea criteriului politic dupa alegerile din noiembrie 1996, se relevau cateva inexactitati in raportul Comisiei si se insista ca negocierile de aderare sa se deschida in acelasi timp cu toate tarile candidate.

Cum insa era evident ca argumentele aduse pe fond erau total insuficiente, m-am angajat personal intr-un demers pur politic. M-am adresat in primul rand PPE, partid majoritar in Parlamentul European, din comitetul executiv al caruia faceam parte in calitate de reprezentant al PNTCD. Ma bucuram de increderea crestin-democratilor europeni. Am fost astfel singurul reprezentant al unei tari est europene care, invitatla Congresulpartidului CDU dela Leipzig, in octombrie1997, aavut onoarea sa se exprime de la tribuna in care se gasea Cancelarul Helmut Kohl.

2 – Congresul de la Toulouse al PPE si Consiliul European de la Luxemburg. Romania ramane in procesul de largire al UE

La cel de al XII-lea Congres al PPE – Toulouse, 9/11 noiembrie1997, aavut loc o intensa dezbatere privind largirea UE in cadrul careia problema Romaniei si Bulgariei, cele doua tari ramase cel mai in urma in indeplinirea criteriilor de aderare, a ocupat un loc central. Ele erau amenintate de un tratament diferit de cel aplicat celorlalte tari candidate.

M-am implicat activ si, prin interventii in sedinte plenare si mai ales prin convorbiri private, am obtinut un important sprijin. Printre personalitatile PPE cu care ajunsesem sa stabilesc relatii privilegiate si care au sustinut Romania cu aceasta ocazie ii mentionez pe : Hans-Gert Pötering, viitorul presedinte al Parlamentului European, François Bayrou, presedintele partidului CDS din Franta si vice-presedinte al PPE, Angelo Benassola, presedintele fundatiei « Alcide de Gasperi », Jean Claude Juncker, Prim-Ministru al Luxemburgului. Acesta din urma fusese impresionat de pledoariile Prim-Ministrului Victor Ciorbea in favoarea aderarii Romanieila UEfacute cu ocazia unor intalniri anterioare la care am participat impreuna.

Rezolutia adoptata de Congresul PPE dela Toulouseafirma fara ambiguitate ca toate tarile candidate, inclusiv Romania si Bulgaria, raman in procesul de largire. Unele incepeau imediat negocierile, celelalte urmau sa intensifice pregatirea pentru aderare, primind un ajutor  intarit din partea UE. Toate statele candidate urmau sa semneze « Parteneriate de Aderare » in care se stabileau prioritatile in procesul de preparare pentru aderare si se specificau diferitele forme de ajutor acordat de catre UE.

Punctul de vedere al PPE va fi adoptat de catre Consiliul European dela Luxemburgdin decembrie 1997 si va deveni astfel pozitia oficiala a UE referitoare la largire. Presedintele E. Constantinescu, insotit de A. Severin si de mine, a participat la acest Consiliu European si a influentat luarea deciziei privind largirea UE. Marginalizarea Romaniei preconizata de « Agenda 2000 » era astfel depasita.

Am beneficiat si in anii urmatori de increderea familiei crestin-democrate, unde am putut pleda cauza Romaniei. In primavara anului 1998 l-am convins pe Presedintele Fundatiei Konrad Adenauer, Ottfried Henning, sa deschida o antena a fundatiei in Romania. In toamna aceluiasi an am fost ales vice-presedinte al Internationalei Democrat – Crestine (IDC) si reales in toamna anului 2000. Incepand cu 2002 am devenit membru al Comitetului Executiv al IDC, responsabil cu tarile din Europa Centrala si de Est, pozitie in care redactam de doua ori pe an rapoarte privitoare la evolutiile acestor tari. Am participat de asemenea in calitate de reprezentant al PNTCD, incepand cu 1998, an in care partidul a devenit membru asociat al PPE, la grupurile sale de lucru « largire » si « politici europene ».

3 – Criteriul Politic devine prioritar – O noua abordare de importanta capitala pentru deschiderea negocierilor

Deschiderea negocierilor era obiectivul pentru atingerea caruia DIE nu a precupetit nici un efort. Situatia ramanea insa in continuare, in toamna anului 1998, extrem de dificila. Conform Raportului Comisiei UE, Romania se gasea intr-o situatie relativ acceptabila privind doua din criteriile de aderare, cel politic si cel al absorbtiei acquis-ului comunitar si se confrunta cu mari dificultati la nivelul celorlalte doua criterii, cel economic si cel al administratiei publice.

Dupa debarcarea Primului Ministru, V. Ciorbea, reforma economica cunoscuse o incetinire, cresterea economica era inca negativa si se considera ca economia romanesca nu are capacitatea de a face fata concurentei in cadrul pietei unice. Pe de alta parte reformele avansau extrem de greu si de incet in domeniul administratiei publice, al justitiei, al demilitarizarii politiei etc. Coruptia era, de asemenea, o problema deosebit de spinoasa. Comisia a inceput insa sa-i acorde importanta cuvenita ceva mai tarziu, incepand cu primavara anului 2000.

Cum posibilitatile de actiune ale DIE privind desfasurarea reformelor erau reduse am pus accentul pe promovarea criteriului politic. Acesta era domeniul in care progrese importante au fost realizate incepand cu decembrie 1996. Era cazul alternantei la putere dupa alegerile din toamna aceluiasi an si solutionarea conflictului cu minoritatea maghiara care participa de acumala Guvernare.

In calitate de Ministru al Integrarii Europene, am avut o serie de interventii in sensul definirii criteriului politic ca prioritar : articole, conferinte, participare la seminarii, intalniri bilaterale cu personalitati ale UE din Comisie si Parlament sau cu cele din diferitele state membre importante.

Am sustinut acest punct de vedere si cu ocazia intalnirii leaderilor PPE si a grupului parlamentar PPE dela Marbella- Spania, din iulie 1999, la care a participat si comisarul pentru largire al Comisiei UE – Hans van den Broek. Aici subiectul a fost discutat in detaliu  subliniindu-se faptul ca mentinerea in continuare a celor patru criterii de aderare ca inseparabile va afecta Romania si Bulgaria, penalizand aceste tari in perspectiva deschiderii negocierilor.  La acest congres s-a definit pozitia PPE de promovare ca prioritar a criteriului politic. Am obtinut pentru Romania, ca si in cazul congresului PPE dela Toulouse, o sustinere puternica.

Aceasta abordare, sustinuta si de Presedintele E. Constantinescu, a beneficiat de suportul Presedintelui Jacques Chirac si al altor sefi de state si a fost pana la urma retinuta de Comisia UE si acceptata ca atare de Consiliul UE dela Helsinkidin decembrie1999. Afost o evolutie esentiala care a permis  deschiderea negocierilor de aderare cuRomania.

4 – Reuniunea Tarilor Candidate de la Bucuresti, o initiativa remarcata

Pentru a impiedica marginalizarea Romaniei, care se gasea intr-o situatie extrem de dificila in privinta indeplinirii exigentelor aderariila UE, am definit actiuni de afirmare a solidaritatii intre toate tarile candidate.

Am luat astfel initiativa de a invita,la Bucuresti, pe colegii mei, responsabilii integrarii europene – ministrii integrarii sau echivalentii – din toate statele candidate si de a propune intalniri anuale ale acestora.  Reuniunea dinRomaniaa beneficiat de sprijinul ambasadorului Austriei,taracare detinea in acel moment presedintia UE. Cu ocazia intalnirii dela Bucuresti, care a avut loc in 6 decembrie 1998, s-a afirmat ca succesul fiecarui stat candidat pe calea integrarii este in acelasi timp un succes al tuturor tarilor candidate.

Aceasta initiativa a fost citata de catre analista Edith Lhomel in  « L’Europe centrale et orientale », editia1999 acunoscutei publicatii « Les études de La Documentation Française », ca una din principalele actiuni politice din Romania in anul 1998. Cea de a doua reuniune a avut locla Bratislavain noiembrie 1999 si urmatoareala Vilniusin noiembrie 2000. Se vorbea de acuma de un « spirit dela Bucuresti» pentru a caracteriza aceasta colaborare intre tarile candidate.

5 – Mobilizare in Perspectiva Consiliului European de la Helsinki

In toamna anului 1999, cand mai ramasese foarte putin timp pana la reuniunea Consiliului European de la Helsinki, am utilizat din ce in ce mai accentuat parghia politica.

Am facut o serie de deplasari in tarile importante ale UE, unde am gasit interlocutori de inalt nivel, foarte binevoitori, care mi-au facut adesea sugestii si mi-au dat sfaturi importante. Majoritatea apartineau familiei politice crestin-democrate, dar nu numai. Citez intalnirile cu cei doi comisari francezi Michel Barnier (crestin-democrat) si Pascal Lamy (social-democrat). In Germania, Fundatia Konrad Adenauer mi-a mijlocit intalniri la nivel foarte inalt. Ii mentionez pe Karl Lamers, o eminenta cenusie a CDU, si pe deputatul Peter Hintze, secretarul general al acestui partid. Cu acesta din urma am  avut ulterior o buna colaborare.

O atentie deosebita am acordat-o relatiei cu Kimo Sassi, Ministrul Afacerilor Europene al Finlandei, tara care in toamna anului 1999 detinea presedintia Uniunii Europene. Am reusit sa stabilesc o legatura amicala cu el. Ambasadoarea Romanieila Helsinki, d-na Smaranda Enache, a fost foarte activa si eficace in functia pe care a detinut-o.

In noiembrie 1999 am organizat in Romania prima reuniune intr-o tara din Europa de Centru si de Est a Comitetului Executiv al « Internationalei Democrat – Crestine – IDC », al carui vice-presedinte fusesem ales cu un an inainte. PPE era cel mai important membru al IDC. Tot in toamna anului 1999 am mai fost invitat si am participat la o serie de reuniuni internationale. Mentionez participarea mea la una din mesele rotunde ale congresului societatii « Association Française pour la Communauté Atlantique – ARCA » ce s-a desfasuratla Strasbourgin prezenta Presedintelui Jacques Chirac. Manifestarea era organizata pentru a celebra cea de a 50-a aniversare a NATO si era finantata si de UE.

Actiunea mea pentru deschiderea negocierilor de aderare s-a desfasurat in paralel cu cea a Presedintelui Emil Constantinescu si  a Ministrului de Externe, Andrei Plesu. Presedintele E. Constantinescu, prin politica externa dusa si prin credibilitatea de care se bucura, a jucat un rol esential in deschiderea negocierilor de aderare. L-am insotit pe Presedintele Constantinescu in mai multe din intalnirile foarte restranse pe care le-a avut la cel mai inalt nivel si am remarcat atentia care i se acorda. Mentionez numai intalnirile cu Presedintele Jacques Chirac, cu care Presedintele Constantinescu avea raporturi privilegiate si cele cu Cancelarul Helmut Kohl. Acesta din urma, chiar daca nu mai era in functie, continua sa aiba la nivelul UE o autoritate si un prestigiu de exceptie.

B – Realizari si succese pe plan tehnic

1 – Relatiile cu Institutiile Europene si cu Tarile Membre si Candidate

In calitate de Ministru pentru Integrarea Europena am definit si urmat o atitudine de echilibru in relatiile, pe de o parte cu institutiile UE (Comisia, Parlamentul etc.) si pe de alta cu tarile membre, incepand cu Franta si Germania. In urma demersurilor pe care le-am facut cele doua tari mi-au acordat, de la inceputul anului 1997, doi consilieri : François Froment-Meurice si Christian Zschaber. Ei erau remunerati de catre aceste tari, nu de Guvernul Romaniei. Daca relatiile cu Comisia erau importante la nivel tehnic, cele cu tarile membre erau determinante la nivel politic, prin urmare decizional.

Relatiile cu tarile membre ale UE si cu tarile candidate le-am intretinut si dezvoltat prin vizite de lucru in aceste tari, prin invitarea si primirea de delegatii straine, in special ale omologilor mei si prin intretinerea de bune raporturi cu ambasadorii acestor tarila Bucuresti.

Cu exceptia a doua tari membre – Danemarca si Grecia – si cinci tari candidate, am facut vizite de lucru in toate aceste tari. Am primit la Bucuresti ministrii Afacerilor Europene din toate tarile membre si candidate. Am avut relatii privilegiate cu un numar important dintre omologii mei din Guvernele acestor tari. Mentionez pentru tarile membre pe cei doi ministrii francezi ai Afacerilor Europene Michel Barnier si Pierre Moscovici si pentru tarile candidate pe ministrul slovac al Integrarii Europene Ian Fiegel. Am avut de asemenea legaturi stranse cu ambasadorii marilor tari ale UE si cu cei ai tarilor care asigurau presedintia UE – ambasadorii Frantei (Pierre Menat), Germaniei (Leopold von Bredow), Angliei (Christopher Craby), Austriei (Karl Vetter von der Lilie), Finlandei (Mikko Heikinheimo), Portugaliei (José Augusto Seabra), Suediei (Niels G. Revelius) precum si cu majoritatea ambasadorilor tarilor candidate. Adaug si bunele relatii avute cu ambasadorul Elvetiei (Jean-Claude Joseph) si cu reprezentantul Bancii Mondiale in Romania, François Ettori.

Am acordat, evident, multa atentie relatiilor cu membrii Comisiei UE si celor cu membrii Parlamentului European – PE, in special cu membrii Comisiei Parlamentare Mixte Parlamentul European – Parlamentul Romaniei. Cu un numar relativ important dintre ei am avut relatii amicale construite adesea pe linia apartenentei la aceeasi familie politica. Ii  mentionez, ca exemple, pe presedintele Comisiei de Afaceri Externe al PE, Elmar Brok, care la invitatia mea a venit de doua ori in Romania si pe Jean Antoine  Giansily, vice-presedinte al Comisiei Buget al PE, un bun prieten cu care colaboram dejala Parisin anii 1980. Dna Nicole Fontaine, presedinta PE, m-a tratat de asemenea cu multa atentie si m-a sprijinit in mod deosebit. Pot spune acelasi lucru despre comisarii Viviane Reding, Michel Barnier sau Mario Monti.

2 – Dialogul cu UE asigurat de catre DIE

DIE a fost institutia care a condus, coordonat si sustinut, in cea mai mare parte dialogul pe care Guvernul l-a avut cu UE. Acesta s-a desfasurat in cadrul prevazut de « Acordul de Asociere » : « Comitetul de Asociere » si cele noua subcomitete pe sectoare si « Consiliul de Asociere ».

Dupa semnarea « Parteneriatului de Aderare », in martie 1998,  la acest cadru s-a adaugat  procesul de evaluare analitica a absorbtiei acquis-ului comunitar –  cunoscut sub numele de « screening ». Acest proces de evaluare, care analiza atat legislatia adoptata, cat si institutiile prevazute pentru a o aplica, reprezenta o prefigurare a negocierilor ce urmau sa inceapa.

Dialogul a existat si in contextul elaborarii unor documente de catre Comisia UE. Este cazul « Agendei 2000 », a « Parteneriatului de Aderare » si a rapoartelor anuale ale Comisiei UE privind evolutiile legate de indeplinirea criterilor de aderare. Primul « Raport Anual » a fost prezentat in toamna anului 1998. Aceste rapoarte erau precedate de o auto-evaluare si urmate de un raspuns din partea Romaniei, toate realizate de DIE.

Departamentul Integrarii Europene – DIE a participat, de asemenea, activ la toate reuniunile de lucru ale « Comitetului Parlamentar Mixt Romania – Uniunea Europeana ».

3 – Documentele Strategice ale Integrarii elaborate de catre DIE

DIE a elaborat « Programul National de Absorbtie al Acquis-ului Comunitar » aparut la sfarsitul anului 1997. El va fi integrat in  « Programul National de Aderare a Romanieila UE– PNAR » elaborat tot de DIE, in 1998, pe baza Parteneriatului de Aderare.

Instrument evolutiv de planificare strategica pe termen scurt si mediu, PNAR a fost dezvoltat si actualizat periodic de catre DIE conform cerintelor procesului integrarii europene. PNAR cuprindea patru capitole care corespundeau celor patru criterii de aderare : criteriul politic, criteriul economic, criteriul privind absorbtia acquis-ului comunitar si criteriul referitor la capacitatea administratiei publice si a sistemului judiciar de a functiona dupa standarde europene. Primele trei criterii sunt cunoscute sub numele de « criteriile dela Copenhaga» si ultimul de « criteriul de la Madrid », dupa locul unde au fost adoptate de Consiliile UE.  In 1999 PNAR-ul a fost completat cu un al cincilea capitol (realizat de DIE in colaborare cu Ministerul de Finante), care se referea la finantarea obiectivelor si programelor definite in acest document si asigura corelarea actiunilor cu finantarile.

PNAR-ul a demonstrat capacitatea administratiei romanesti de planificare strategica si financiara in raport cu exigentele integrarii europene si din acest punct de vedere a contribuit la evolutia relatiilor cu UE.

Un alt document strategic, de importanta nationala, elaborat in cea mai mare parte sub coordonarea DIE, a fost « Planul National de Dezvoltare – PND  ». El era bazat pe Parteneriatul de Aderare si pe PNAR si a fost redactat de catre « Agentia Nationala de Dezvoltare Regionala – ANDR ». Aceasta a fost infiintata, in 1998, pe baza legii de dezvoltare regionala, la elaborarea careia DIE a contribuit substantial. Odata cu ANDR au fost infiintate si cele 8 agentii regionale corespunzatoare celor opt regiuni de dezvoltare definite cu acest prilej. ANDR avea rolul de a coordona dezvoltarea regionala pentru ca aceasta sa ajunga la nivelul cerut de standardele integrarii in UE. PND a fost inceput in primavara anului 1999 si terminat un an mai tarziu, dupa desfiintarea DIE. El prevedea modul de utilizare a asistentei financiare externe si a resurselor bugetare interne alocate promovarii coeziunii economice si sociale.

DIE a colaborat de asemenea la realizarea a unui alt document de importanta nationala aparut in vara anului 1999: « Strategia Nationala pentru Dezvoltare Durabila » promovata de « Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare – PNUD » prin « Centrul National de Dezvoltare Durabila » aflat sub egida Academiei Romane.

4 – Asistenta Financiara creste substantial. Romania devine gestionara ei.

In calitate de Coordonator National al Asistentei financiare externe nerambursabile, Departamentul Integrarii Europene – DIE a negociat nivelul asistentei acordate de catre UE Romaniei. In exercitiul bugetar al UE 1996 – 1999 tarii noastre nu ii erau alocate decat cca 130 milioane euro/an (asistenta PHARE) ceea ce o plasa, in privinta asistentei financiare pe cap de locuitor, pe perioada exercitiului bugetar, pe ultimul loc dintre toate tarile candidate. Pentru exercitiul bugetar 2000 – 2006 Romania a reusit sa obtina, in 1999, o crestere importanta a alocatiei, care a atins 640 milioane euro/an (asistenta PHARE, ISPA, SAPARD), un nivel al asistentei financiare pe cap de locuitor echivalent cu cel al tuturor celelalte tari candidate.

Aceasta a fost posibil datorita atat demersurilor DIE care a solicitat cu perseverenta criterii obiective si transparente de alocare a asistentei financiare, cat si noului context creat de lansarea strategiei intarite de pre-aderare elaborata de Comisia UE si adoptata de Consiliul European dela Luxemburg.

Tot in 1999 Romania a obtinut dreptul de a gestiona fondurile europene de pre-aderare, incepand cu asistenta PHARE. Aceasta gestiune se facea pana atunci la Bruxelles, de catre Comisia Europeana. Era o noua recunoastere a progreselor realizate pe linia pregatirii, administrative si legislative, pentru aderareala UE. Inacest context, in cadrul Ministerului de Finante s-au infiintat  doua structuri esentiale pentru gestionarea fondurilor europene : « Oficiul de Plati si Contractare Phare – OPCP » si « Fondul National de Pre-aderare – FNP ». DIE a jucat un rol de prim plan la creerea acestora.

Cum alocarile fondurilor nerambursabile erau conditionate de prezentarea de proiecte bine si corect realizate, precum si de gestionarea performanta a acestora, DIE a initiat si organizat, o serie de  cicluri de formare – specializare in gestionarea proiectelor. La ele au participat peste 500 de functionari din diverse ministere. Cu aceasta ocazie DIE a publicat doua manuale cu titlu « Managementul Proiectelor ».

5 – Valorificarea Strategiei intarite de Pre-aderare – cateva exemple

DIE s-a implicat in actiunile de promovare a oportunitatilor oferite de strategia intarita de pre-aderare. A colaborat strans cu diferitele ministere, cu precadere cu directiile de Integrare Europeana ale acestora, infiintate, cu contributia DIE, in prima parte a Guvernarii 1996 – 2000.

Ministerul Invatamantului, condus de Andrei Marga, s-a comportat, in aceasta privinta, exemplar. Romania a fost prima tara candidata care a avut acces la toate programele europene de formare. Accesul la programele europene era conditionat de absorbtia si transpunerea in viata a acquis-ului comunitar. Cel mai cunoscut este programul « Socrates » cu ramura lui « Erasmus ». Acesta din urma privea invatamantul superior si finanta colaborarile dintre universitatile europene, in special mobilitatile studentilor si ale cadrelor didactice in spiritul « procesului dela  Bologna ». Lansat in 1998 acest proces prevedea crearea unui mare spatiu universitar european.  A. Marga a jucat un rol de seama in acest context si universitatile romanesti au beneficiat din plin de asistenta europeana, atat sub aspect financiar cat si in procesul de evaluare si de restructurare a lor.

Ministerul Culturii, condus de Ion Caramitru si Ministerul Mediului condus de Romica Tomescu, au desfasurat de asemenea, in colaborare cu DIE, actiuni sustinute in sensul absorbtiei acquis-ului comunitar, al transpunerii lui in viata si a accesarii fondurilor europene. Mentionez reabilitarile unor monumente istorice intreprinse de I. Caramitru, care se bucura de o buna presa in strainatate sau de unele realizari in domeniul mediului si a prezervarii padurilor, ale lui R. Tomescu. Acesta era apreciatla Bruxelles- asa cum am putut constata cand l-am insotit, in anul2000, incalitate de ambasador pe langa UE, la intalnirile pe care le-a avut cu Comisarul pe mediu al Comisiei UE, Margaret Walström.

DIE a colaborat de asemenea strans cu Ministerul Transporturilor, condus de Traian Basescu, care a fost un mare beneficiar al fondurilor europene. Modernizarea infrastructurii era considerata de catre Bruxelles ca una din principalele prioritati ale unei tari candidate la integrarea in UE.

C – Realizari si succese pe planul organizarii

1 – Reorganizarea Departamentului Integrarii Europene – DIE

Transferul de putere in decembrie 1996 s-a petrecut in bune conditii si am preluat o structura cu un personal in general competent si atasat muncii prestate.

Reorganizarea DIE s-a facut pe parcurs, in functie de evolutia procesului de pregatire pentru aderare, cu precadere in anii 1998 si 1999. Astfel, in primavara anului 1998, odata cu semnarea Parteneriatului de Aderare si lansarea strategiei intarite de pre-aderare, s-au redefinit si repartizat responsabilitatile expertilor DIE, pe sectoare tematice si s-a intarit si imbunatatit colaborarea dintre acestia si directiile de integrare europeana din ministere. S-a creat mega-directia de « Strategie si Asistenta » in cadrul careia s-a reorganizat directia de « Asistenta Financiara » luandu-se in considerare noile forme de asistenta financiara ISPA si SAPARD.  A fost astfel intarita si definitiv formalizata functia de coordonator naţional al asistentei financiare nerambursabile. Aceasta structura, integrata astazi in Ministerul de Finante, continua sa existe sub demunirea de « Autoritatea pentru Coordonarea Instrumentelor Structurale ». Ea a negociat toate memorandumurile de finantare externa.

In organizarea DIE am avut in vedere crearea unei institutii bazate pe tehnicieni, conform modelului administratiilor europene si deci straina de orice ingerinta politica. Am dorit ca DIE sa devina prima structura a administratiei romanesti care sa corespunda criteriului patru al aderarii, cel privitor la administratia publica. Aceasta atitudine, de la care nu m-am abatut, mi-a atras o serie de animozitati in sanul PNTCD. Am avut, deasemenea, sansa sa am colaboratori profesionisti si in special sa recrutez tineret de calitate. La suprimarea sa, in decembrie 1999, DIE era format in proportie de peste 60% din personal recrutat in ultimii trei ani.

2 – Institutul European si alte structuri implicate in  integrarea europeana

DIE a fost implicat in infiintarea mai multor institutii si structuri chemate sa joace un rol important in procesul de integrarea europeana. Unele au fost deja mentionate : directiile de integrare europeana din diferitele ministere, « Agentia Nationala de Dezvoltare Regionala – ANDR », « Oficiul de Plati si Contractare Phare – OPCP » si « Fondul National de Pre-aderare – FNP ». Mai adaug institutiile create pentru  implementarea legislatiei europeane, spre exemplu « Oficiul Concurentei ».

Institutia care a fost insa creata exclusiv de DIE a fost « Institutul European ». El era conceput ca o structura independenta, instrument de ameliorare a strategiei de integrare in UE. Aceasta initiativa a DIE, lansata in aprilie 1998, nu a beneficiat de sustinerea Primului Ministru, Radu Vasile si « Institutul European »  nu a devenit functional decat dupa mai bine de un an de zile. El trebuia sa realizeze studii de impact aprofundate, finantate de UE, privind in primul rand indeplinirea criterilor de aderare si sa contribuie astfel la ameliorarea continua a procesului de reforma si la absorbtia si transpunerea in viata a acquis-ului comunitar. Aceste obiective vor fi serios afectate, dupa alegerile din decembrie 2000, cand Institutul European este trecut de catre Ministrul Integrarii Europene, Hildegard Puwak, in subordonarea ministerului sau. El isi pierdea astfel atat independenta cat si accesul la fondurile comunitare, conditionat de aceasta independenta.

Un rol important in crearea « Institutului European »  l-a avut Nicolae Idu, responsabil cu rang de Secretar de Stat al mega-directiei nou create in toamna anului 1998, « Strategie si Asistenta ». N. Idu, un tehnician competent, care a servit sub toate guvernarile si pe care l-am sustinut, va fi, incepand cu vara anului 1999, primul director general al acestui institut. El era condus de un Consiliu de Administratie unde am putut sa-l promovez presedinte pe profesorul Boldur-Latescu, care se bucura de stima si apreciere atat in sanul comunitatii academice pentru activitatea sa stiintifica si pedagogica, cat si in societatea civila pentru angajamentul sau anti-comunist. El a fost inlocuit din nefericire in anul 2000, imediat dupa suprimarea DIE, cu ambasadorul Constantin Ene. Acesta fusese seful Misiunii Romaniei pe langa UE de la crearea acesteia si pana la inceputul anului 2000. Toate insistentele mele de a fi schimbat, spunandu-mi-se deschisla Bruxelles, de catre Directorul general al « Directiei Generale Largire » a Comisiei, François Lamoureux, cu ocazia primei noastre intalniri, ca suntem singura tara candidata care are un ambasador pe langa UE cu studiila Moscova, au fost zadarnice. Era protejatul domnului Petre Roman.

3 –Organizarea in perspectiva deschiderii Negocierilor de Aderare

In toamna anului 1999 Romania incepea sa beneficieze de o apreciere favorabila din partea celor de care depindea deschiderea negocierilor de aderare.  

In aceast context am decis sa anticipez si sa organizez lucrurile ca si cand hotararea de deschidere a negocierilor cu Romania ar fi fost deja luata. In aceasta perspectiva am continuat reorganizarea DIE si am definit o serie de masuri legislative si de alta natura. A fost desemnat Negociatorul Sef in persoana adjunctului meu, tanarul si capabilul Aurel Ciobanu Dordea, Secretar de Stat din DIE, numit in aceasta functie la propunerea mea cu mai putin de un an inainte. A fost elaborat proiectul cadrului legislativ pentru organizarea si desfasurarea negocierilor. Au fost identificate domeniile in care puteau fi incepute negocierile si s-a facut ierarhizarea lor in functie de dificultate. S-a trecut la elaborarea documentelor de pozitie cu precizarea obiectivelor, mijloacelor si optiunilor. A inceput pregatirea echipelor de negociatori.

In calitate de Ministru al Integrarii Europene am fost desemnat sa fac parte din echipa care trebuia sa participe, din partea Guvernului, la realizarea unui nou document strategic : « Strategia Nationala de Dezvoltare Economica a Romaniei pe Termen Mediu ». Acest document a fost cerut de Comisia Europeana pentru a ajuta Romania sa accelereze procesul de creare a unei economii de piata functionale, capabila sa faca fata concurentei din UE. La realizarea acestuia vor participa reprezentanti ai Guvernului, experti desemnati de partidele de la putere si din opozitie, de sindicate, de patronate, specialisti ai Academiei Romane alaturi de experti ai Comisiei UE, ai statelor membre, ai Fondului Monetar International si ai Bancii Mondiale.

In decembrie 1999, cand Consiliul European reunitla Helsinkia luat decizia de a incepe negocierile cu toate statele candidate cu care nu se negocia inca, deci si cu Romania, DIE era totalmente pregatit, gata sa se angajeze si sa raspunda obligatiilor ce reveneau Guvernului in noua faza a procesului integrarii.

D – Oferta de asistenta Republicii Moldova

Inainte de a incheia trecerea in revista a realizarilor din perioada decembrie 1996 – decembrie 1999, ma voi mai referi la inca o actiune in care am angajat DIE si care se raporteaza la Romaniain granitele ei firesti si nu numai la cea din granitele ei de astazi.

Este vorba despre deplasarea pe care am facut-o in1998 inRepublica Moldova, unde am avut intalniri la cel mai inalt nivel, incepand cu Presedintele Republicii, Petru Lucinski. Intalnirea cu acesta, perfect reprezentant al nomenclaturii sovietice, mi-a lasat un gust amar. Am avut insa convorbiri indelungate si interesante cu ministrul adjunct de externe responsabil cu integrarea europeana, Iurie Leanca, si cu alti inalti functionari.  Le-am pus la dispozitie intreaga experienta acumulata de DIE in procesul de intregrare europeana, asigurandu-i de dorinta Romaniei de a-i asista pentru ca  Republica Moldova sa devina cat mai repede posibil candidat la integrarea in UE. Am afirmat cu acest prilej ca integrarea Republicii Moldova in UE este calea de reunificare a romanilor si ca o tara nu poate fi in acelasi timp membru CSI si membru al UE.

III – DIE si Integrarea in UE. Dificultati si neimpliniri

Daca Departamentul Integrarii Europene – DIE a avut rezultatele bune evocate mai sus el s-a aflat insa in imposibilitatea de a-si indeplini intru totul rolul de adevarat animator si coordonator al reformelor pe care am incercat sa le promovez. Aceasta cu tot sprijinul de care s-au bucurat procesul integrarii europene si eu personal din partea Presedintelui Emil Constantinescu, a Presedintelui PNTCD, Presedinte al Camerei Deputatilor, Ion Diaconescu si a Primului Ministru Victor Ciorbea.

Cu toate eforturile pe care le-am depus pentru a-l dezvolta si intari, DIE a ramas o structura cu un numar redus de angajati,  total  insuficient pentru indeplinirea rolului complex pe care il avea. Aceasta situatie a putut fi in parte corectata prin afirmarea competentei, seriozitatii si implicarii ca singure criterii de promovare in cadrul DIE unde s-a refuzat orice argument cu tenta de partid. Asistenta externa acordata de catre UE si cateva state membre si prezenta consilierilor straini, de care am amintit deja, au contribuit si ele la realizarile DIE.

« Consiliul Interministerial pentru Integrarea Europeana », format din reprezentantii tuturor ministerelor si prezidat de catre Ministrul Integrarii Europene, nu a putut nici el sa actioneze in conditii optime si sa asigure un maximum de eficacitate procesului de coordonare si impulsionare a reformelor necesare aderarii. Si aceasta cu toate ca se afla sub autoritatea Primului Ministru.

Dificultatile intampinate au fost de natura si origini diverse : tensiunile din Coalitie si obsesia mentinerii ei, actiunea fagocitara a Ministerului de Externe si  relatiile privilegiate ale acestuia cu Cotrocenii, imaginea de executant tehnic si nu de actor politic pe care a avut-o DIE, sprijinul partial al PNTCD in anumite cazuri, atitudinea ostila a Primului Ministru, R. Vasile si a ambasadorului la Bucurestial UE, Fokion Fotiadis. La acestea se adauga, nu in ultimul rand, conceptia occidentului privind tranzitia si prioritatile definite in acest proces.

1 – PD -  un Cal Troian in Coalitie

Dificultatile DIE s-au accentuat odata cu ocuparea postului de Prim Ministru de catre R. Vasile. El si aliatii lui, in special cei din PD, au continuat cu multa perseverenta eforturile facute pentru a reduce rolul DIE la problematica armonizarii legislative, a absorbtiei acquis-ului comunitar. Aceste eforturi au reusit in special la nivelul perceptiei si imaginii pe care DIE a avut-o atat in mass-media cat si la Cotroceni.

PD–ul se impotrivea unei reformari reale, in sens european a Romaniei si urmarea in primul rand satisfacerea unor interese inguste de clan. Obsesia evitarii alegerilor anticipate au determinant acceptarea comportamentului si a multor actiuni ale acestuia.

Ministerul de Externe, adevarata reduta a cadrelor comuniste, a fost varful de lance al actiunilor de anihilare si de sufocare a DIE. Bastion al PD in tot timpul Guvernarii 1996 – 2000, el a fost condus la inceput de Adrian Severin, tanara speranta a regimului comunist, devenit peste noapte mare promotor al valorilor europene, urmat de Andrei Plesu si de P. Roman.

2 – PNTCD si integrarea europeana

PNTCD si majoritatea deputatilor partidului, intelegeau in mica masura procesul integrarii europene in care vedeau cu totul altceva decat o adevarata modernizare a Romaniei. Presedintele I. Diaconescu, o personalitate cu calitati umane de exceptie, profund atasat valorilor europene, de a carui sustinere am beneficiat, a fost din nefericire, in unele imprejurari, depasit de dimensiunea si greutatea enormelor sarcini pe care le-a avut. Printre deputatii PNTCD care m-au sustinut cu determinare si multa competenta il mentionez pe George Serban, autorul Proclamatiei dela Timisoara.

3 – DIE sabotat de catre Primul Ministru Radu Vasile

Personaj controversat, prieten cu ambasadorul UE la Bucuresti, F. Fotiadis  si docil fata de acesta, R. Vasile a fost un prim ministru care nu a facut cinste Romaniei. El a avut totusi si cateva actiuni pozitive. Mentionez continuarea platii datoriilor externe ale Romaniei, fapt ce a influentat favorabil procesul de integrare europeana a tarii. Ca prim ministru a facut insa tot ce a putut pentru a bloca atat activitatea DIE cat si a mea personala. Mentionez sabotarea a doua din initiativele mele.

In 1998 am organizat vizitala Bucurestia conducerii PPE, in frunte cu Presedintele Wilfried Martens. Ea urma sa afirme sustinerea acordata Romaniei in procesul integrarii europene. R. Vasile, dupa ce s-a lasat asteptat ore in sir de intreaga delegatie si de conducerea PNTCD in frunte cu Presedintele I. Diaconescu, a ramas numai cateva minute si nu a venit la cina oferita de W. Martens. In mod similar s-a comportat si cu ocazia viziteila Bucurestia ministrilor integrarii europene a tuturor tarilor candidate, amintita deja.

R. Vasile a transferat gestionarea relatiilor cu Fondul Monetar International si Banca Mondiala, fara nici o justificare serioasa, Ministrului Transporturilor, adica complicelui lui, T. Basescu, si a refuzat sa atribuie aceasta responsabilitate DIE, asa cum solicitasem. Aceasta solicitare, care evident nu avea nici o sansa de a fi acceptata, am facut-o numai pentru a sublinia « eroarea » acestei decizii, negociate intre R. Vasile si PD.

4 – Fokion Fotiadis, machiavelicul ambasador al UE la Bucuresti

Am avut raporturi dificile cu ambasadorul F. Fotiadis datorita conceptiei diferite pe care o aveam despre relatiile care trebuiau sa existe intre Romania si UE. Consideram Polonia un exemplu de urmat, adica afirmarea cu toata fermitatea a intereselor noastre nationale si refuzul categoric al unei atitudini si al unui comportament de subordonat docil.

Definirea prioritatilor in desfasurarea reformelor ne separa deasemenea. Pentru F. Fotiadis cresterea economica era marea prioritate. Sustinand evident acest imperativ, eu insistam insa si pe necesitatea integrarii unei dimensiuni morale in procesul de tranzitie care sa cuprinda repararea, pe cat posibil, a crimelor si injustitiilor savarsite in perioada comunista. Asta insemnand restituirea proprietatilor, obligatia realizarii lustratiei, lupta impotriva coruptiei si o corecta functionare a justitiei, ultimele doua fiind strans conditionate de lustratie, subiect pe care F. Fotiadis refuza sa-l abordeze.

Perceptia ambasadorului UEla Bucuresti, privind realitatile romanesti, era in buna masura lipsita de realism, tradand o superficiala cunoastere atat a acestora, cat si a istoriei tarii. Ea era modelata de altfel si de promovarea propriei lui cariere. El sabota relatiile cu Ministrul Integrarii pe care il stia in conflict cu Primul Ministru.

5 – Occidentul si Tranzitia

Din pacate, aceeasi lipsa de intelegere si viziune, pe care a avut-o ambasadorul UE la Bucuresti, a caracterizat si o parte a membrilor Comisiei Europene si a Parlamentului European care se ocupau de Romania. Au existat din fericire si numeroase exceptii precum deputatul european J. A.  Giansily, despre care am vorbit deja.

Cauzele care au determinat atitudinea oficialitatilor europene au fost desigur multiple, incepand cu viziunea pe care o avea Occidentul referitor la desfasurarea perioadei de tranzitie de dupa caderea zidului Berlinului. La aceasta visiune m-am referit deja in consideratiile generale facute la inceputul prezentei comunicari.

IV – Suprimarea DIE si Integrarea Europeana in anul 2000

1 – Inlocuirea Primului Ministru

In avionul care se intorcea de la Helsinki, Presedintele E. Constantinescu m-a felicitat pentru contributia avuta la desemnarea Romaniei pentru inceperea negocierilor si si-a exprimat dorinta ca rolul meu in aceasta noua etapa, in care a intrat Romania pe calea integrarii in UE, sa creasca. Domnia sa m-a informat de asemenea de hotararea luata de a-l schimba pe Primul Ministru R. Vasile si a-l numi, in acest post, pe Radu Sarbu, seful « Fondului Proprietatii de Stat – FPS ».

A doua zi dupa intoarcerea dela Helsinki, am fost instiintat dela Bruxellesca F. Fotiadis, care aflase de demiterea Primului Ministru, intriga pentru ca vizita Presedintelui Comisiei UE, Romano Prodi, si a Comisarului pentru largire, Günter Verheugen, prevazuta pentru inceputul lunii ianuarie, sa fie anulata daca nu se revine asupra demiterii.

Pana la urma, dupa numeroase episoade unde diversii protagonisti, printre care P. Roman si R. Vasile, si-au aratat adevarata lor fata, inlocuirea Primului Ministru a reusit. Pretul, printre altele, a fost disparitia DIE si preluarea negocierilor de aderare de catre Ministerul de Externe.

Noul Prim Ministru, Mugur Isarescu, Guvernatorul Bancii Nationale, era o personalitate cu reale competente tehnice pentru functia pe care o ocupa. El apartinea insa unei caste de privilegiati din epoca comunista si era legat de cei care au preluat puterea imediat dupa decembrie 1989. Seful Guvernului nu mai era un membru PNTCD si partidul pierdea in felul acesta un post cheie. Aceasta alegere a Presedintelui E. Constantinescu a fost determinata in mare masura de situatia din PNTCD care nu l-a acceptat, ca Prim Ministru pe Radu Sarbu.

2 -  Desfiintarea Departamentului Integrarii Europene – DIE

Suprimarea DIE in decembrie 1999, dupa summitul dela Helsinkisi transferul dosarului integrarii europene Ministerului de Externe, privandu-l astfel de umbrela si autoritatea Primului Ministru a fost o actiune profund nociva. Procesul integrarii europene privea, cum am mai subliniat, reformele necesare indeplinirii criteriilor de aderare si angaja toate ministerele. De aceea plasarea lui sub directa autoritate a Primului Ministru era atat de necesara.

Ministerul de Externe, de la inceput, din decembrie1996, afacut tot ce a putut pentru a prelua controlul DIE. P. Roman, noul Ministru de Externe, a reusit si a integrat in MAE, in ianuarie 2000, personalul DIE, incepand cu Negociatorul Sef. El beneficia astfel personal, in plan politic, de deschiderea negocierilor de aderare la UE.

3 – Ambasador, Sef al Misiunii Romaniei pe langa UE

Presedintele Emil Constantinescu mi-a oferit postul important, mai ales dupa deschiderea negocierilor cu UE, de ambasador, sef al Misiunii Romaniei pe langa UE. Ministrul de Externe, Petre Roman, cu exceptia temporizarii numirii mele ca ambasador, in asa fel incat sa nu iau parte la deschiderea oficiala a negocierilor de aderarela Bruxelles, in martie 2000, s-a purtat corect necreandu-mi dificultati si lasandu-ma sa-mi desfasor activitatea asa cum doream.

La Misiuneam gasit un colectiv destul de valabil din punct de vedere tehnic. Expertii care il constituiau erau insa in general fara independenta de gandire si, in marea lor majoritate, conditionati de apartenenta lorla Ministerulde Externe.

Precizez ca de-a lungul celor trei ani cat am fost Ministrul Integrarii Europene, sef al DIE, am incercat, fara succes, sa obtin trecerea Misiunii Romaniei pe langa UE din subordinea Ministerului de Externe in cea a DIE

Cat timp am fost ambasador la Bruxelles, din mai 2000 pana in martie 2001, m-am straduit, pe de o parte, sa anim si sa intensific activitatea Misiunii si, in acelasi timp, sa schimb atmosfera de lucru cazono – securista pe care o gasisem. Pe de alta parte, in relatiile cu institutiile europene si cu diversele oficialitati am incercat sa fiu nu numai cat mai prezent si mai eficace, dar si cat mai european. Cred ca, in parte cel putin, am reusit.

4 – Negocierile de aderare si Consiliul European de la Nisa, noi realizari

In momentul terminarii Guvernarii 1996 – 2000, la sfarsitul anului 2000, negocierile de aderare a Romanieila UE, proces lansat in decembrie 1999 prin hotararea Consiliului European dela Helsinki, erau de acuma angajate.

Dupa lansarea oficiala a acestora -la Bruxelles, in martie 2000 – echipa de negociatori, condusa de  Negociatorul Sef, Aurel Ciobanu Dordea, isi facea datoria cu profesionalism. Se deschisesera efectiv noua din cele treizeci si unu de capitole de negocieri si se inchisesera provizoriu cinci dintre ele. « Strategia Nationala de Dezvoltare Economica a Romaniei pe Termen Mediu » fusese terminata in martie 2000 si se spera ca in curand, tinand cont si de faptul ca economia romaneasca intrase intr-o faza de crestere, ea sa ajunga la nivelul cerut economiei unei tari membre a UE.

La Consiliul Europeandela Nisadin decembrie 2000 s-a realizat acordul minimal privind reforma institutiilor UE, pentru ca aceasta sa poata functiona avand un numar de douazeci si sapte de membrii. S-a stabilit numarul de voturi atribuit fiecarei tari membre – deci si Romaniei – in Consiliu UE, numarul de locuri in diferitele institutii europene : Parlament, Curte de Justitie, Curte de Conturi, etc. S-a agreat de asemenea un termen de sapte ani pentru integrarea Romaniei in UE. A fost ultimul summit european la care a participat Presedintele E. Constantinescu, pe care l-am insotit in calitate de ambasador pe langa UE.

5 – Plecarea din postul de Ambasador, Sef al Misiunii Romaniei pe langa UE Imediat dupa castigarea alegerilor de catre Presedintele Ion Iliescu ambasadorul Romaniei la Luxemburg, Tudorel Postolache, m-a contactat si mi-a sugerat sa-i cer audienta noului presedinte pentru a putea ramane ambasador pe langa UE si a-mi putea continua in felul acesta actiunea. Nu eram dispus sa colaborez cu I. Iliescu si i-am raspuns ca eu nu cer nimic, insa fiind inca ambasador in functie, noul presedinte ma poate convoca. Nu m-a convocat si aceasta mi-a permis sa spun colegilor din PPE, care ma presau sa fac tot posibilul pentru a ramane in post, ca nu eu am demisionat, ci am fost schimbat.

La plecarea mea de la Bruxelles FundatiaKonrad Adenauer a dat la sediul ei din localitate o receptie, in onoarea mea, la care au fost prezente multe din cele mai reprezentative personalitati ale PPE-ului. Ii mentionez pe Wilfrid Martens (presedinte PPE), Hans-Gert Pöttering  (viitor presedinte al Parlamentului European), Jacques Santer (fost presedinte al Comisiei UE), Wim van Veltzen (vice-presedinte PPE), Erna Hannicot-Schoepges (presedinte al partidului CS-Luxemburg), Armin Lachet (trezorier IDC), Paul Rübig (presedintele SME Union), Frantz Iosef  Reuter (amfitrionul, directorul fundatiei la Bruxelles), etc..

V – Epilog. Revenirea la Putere a PSD

Revenirea la putere a PSD si a Presedintelui I. Iliescu, unul din principalii responsabili ale crimelor din decembrie ‘89 si din perioada de tranzitie, instigatorul sinistrelor mineriade, isi va pune amprenta nu numai pe viata politica si institutionala din Romania, dar si pe relatiile cu UE si pe negocierile de aderare. Neintrarea in Parlament a PNTCD-ului, cel mai pro-european partid din Romania, membru asociat al PPE, principala familie politica din Parlamentul European, a constituit un alt aspect negativ al noii etape care incepea dupa alegerile din decembrie 2000.

Coruptia se va amplifica din nou, incepand cu cele mai inalte niveluri si Justitia nu va putea functiona corect, fiind aservita politicului. Functionarea administratiei publice va ridica noi semne de intrebare si capacitatea ei de transpunere in viata a acquis-ului comunitar va fi nesatisfacatoare.

Romania va cunoaste insa o perioada de crestere economica importanta, datorata in mare masura politicii Guvernarii 1996 – 2000. Aceasta crestere economica nu va putea totusi impiedica o noua marginalizare a tarii  in procesul de largire al UE. In momentul intrarii efective in UE, la 1 ianuarie 2007, Romania se gasea, in privinta reformelor si a indeplinirii criteriilor de aderare, pe ultimul loc din cele 10 tari, foste comuniste, recent integrate in UE. Pana si Bulgaria se afla intr-o situatie mai buna.

Noul Guvern va infiinta Ministerul Integrarii Europene. Aceasta institutie mult mai mare decat DIE, avea insa un handicap major : nu mai era plasata sub directa autoritate a Primului Ministru. Ori in integrarea europeana, cum am mai subliniat, sunt angajate toate ministerele.

Ministrul PSD al Integrarii, Hildegard Puwak, o vajnica comunista, a facut rapid, dupa preluarea puterii, epurari pe criterii politice si simpatii personale. Negociatorul sef, A. Ciobanu-Dordea, a fost astfel demis. Ca sa se justifice  d-na H. Puwak declara cu nerusinare ca a preluat o mostenire catastrofala. Pentru a-l putea controla, ea a trecut de asemenea, cum am mentionat deja, Institutul European in subordinea noului minister pe care il conducea. Mentionez ca dna Puwak va fi demisa, la cererea UE, pentru incorectitudini in gestionatrea fondurilor europene.

Negocierile cu UE vor continua, incepand cu anul 2001, pe calea deschisa de Guvernarea 1996 – 2000. PSD-ul avea tot interesul ca Romania sa devina cat mai curand membra a UE. Detinatorii puterii si acolitii lor, beneficiarii noii guvernari, puteau utiliza astfel  avantajele integrarii in UE, in special fondurile europene. Nu se urmarea modernizarea tarii si indeplinirea criteriilor de aderare, ci simularea acestei indepliniri. De aceea in negocierile cu UE va prevala adesea o atitudine servila, de ocultare a dificultatilor si de incercarea de a le depasi prin manevre si tot felul de abilitati.

In acest sens, PSD a stiut sa utilizeze, in anumite posturi cheie, cu precadere in domeniul negocierilor, experti care in conditii dificile si-au desfasurat activitatea cu profesionalism si cat au putut mai bine. A fost cazul negociatorului sef  Vasile Puscas si a unei mari parti din personalul fostului DIE, care s-a regasit in noul minister al Integrarii Europene.

Strategia si atitudinea Guvernarii PSD la nivelul integrarii europene s-a perpetuat si dupa pierderea puterii de catre acesta in decembrie 2004.   Guvernarile ulterioare vor continua atitudinile si manevrele PSD-iste privind indeplinirea criteriilor de aderare si negocierile. Se va perpetua si chiar accentua controlul centralizat atunci cand nu afecta anumite interese partizane.

Cu toate aceste handicapuri si dificultati calea pe care Romania a fost angajata, prin hotararea summitului UE din decembrie 1999 de a deschide cu aceasta negocierile de aderare, va duce la integrarea efectiva a tarii in UE la 1 ianuarie 2007. Era o implinire la care inainte cu un deceniu se putea cu greu spera.

VI – Concluzii

In decembrie 1999 nivelul transpunerii in viata a reformelor, starea Justitiei si a administratiei romanesti, precum si situatia economiei tarii erau departe de a satisface cerintele criteriilor de aderare la UE. Deschidereanegocierilor de aderare cu Romaniaa fost deci o decizie politica. A fost un succes politic major al Guvernarii 1996 – 2000.

Inceperea negocierilor a fost  favorizata atat de avantajele pe care largirea UE le prezenta pentru Occident cat si, doresc sa cred, de luarea in considerare de catre acesta a obligatiei morale pe care o avea fata de tarile din Europa de Est abandonate Uniunii Sovietice dupa cel de al II-lea Razboi Mondial.

Ea a devenit insa posibila datorita credibilitatii de care s-a bucurat in Occident Guvernarea 1996 – 2000. Faptul ca aceasta Guvernare a avut ca pilon central PNTCD, partid crestin democrat, purtator al valorilor de libertate, justitie si solidaritate, valori ce s-au aflat si la baza constructiei UE, a determinat nu numai credibilitatea acesteia dar si-a pus amprenta pe actele si actiunile ei. Ea este cea mai curajoasa Guvernare de dupa decembrie1989 in sensul asumarii riscurilor sociale ale reformelor.

Inchei afirmand ca Guvernarea 1996 –2000, incomparatie cu toate celelalte, care s-au succedat din decembrie 1989 si pana astazi, apare ca fiind pe departe cea mai performanta, singura angajata cu adevarat in promovarea valorilor si modelului european si a intereselor poporului roman.

Etichete: Alexandru Herlea