Dialoguri esenţiale cu Alexandru Herlea despre „problema românească”

N.F.: Domnule Alexandru Herlea, vă propun să reluăm discuţia de faţă de la un punct nevralgic al vieţii sociale şi politice româneşti actuale, şi anume alegerile prezidenţiale.

A.H.: De acord. Principalul eveniment politic din Romania, săptămîna viitoare, este cel de al doilea tur al alegerilor prezidenţiale. Acesta reprezintă un moment, un aspect, dintr-un larg ansamblu care defineste si caracterizeaza realitatea politică românească, şi care este submediocru, vulgar si trist.

N.F.: Da, din păcate! Eu aş spune chiar că ne-a lipsit punctul de vedere general, ca să observăm, acum, că atît contextul actual, cît şi înţelesul ideologic al sensurilor existenţei româneşti au fost pregătite de multă vreme, în aşa fel încît, de pildă, alegerile reprezentanţilor noştri în Europa au certificat nu altceva decît expresia postcomunistă, ştrangulantă şi profund nocivă în care ne ducem viaţa, fără a sesiza prăpastia, dezastrul în care trăim şi în care, mai ales, vom aluneca fără scăpare, într-un viitor nu prea îndepărtat. Dv. vă număraţi printre cei care aţi trăit, şi într-un plan şi în altul, realitatea românească. Pentru că aţi fost blocat şi nu aţi putut să participaţi la acest proces al democratizării pe care acele alegeri trebuiau să-l reprezinte în Europa de azi.

A.H.: Aveţi încă o dată dreptate. Contextul românesc se înscrie într-un context general, european şi mai larg global, internaţional, care este acela al promovării unei abordări extrem de pragmatice, cinice, în care, cred că am mai spus-o, singura valoare promovată este eficacitatea. Şi asta în detrimentul tuturor celorlalte valori, de ordin moral.

N.F.: Ce poate fi mai cinic decît să-ţi trimiţi reprezentanţi europeni, selectaţi dintre debili mentali, estropiaţi, semidocţi şi semianalfabeţi, valenţe degradante ale ideii de umanitate, fiinţe descompuse nu numai moral, dar, în primul rînd, animalizate prin trecerea lor în sistemul prelungit al noului om comunist?!

A.H.: Alegerile europene din Romania sunt expresia realitatii politice din tara noastra si reprezintă o exemplară continuitate a politicii structurilor care deţineau puterea, pînă la căderea zidului Berlinului, Ele. continuă să o deţină şi astăzi, sub alte forme mai rafinate, cu mijloace – să le spunem, democratice, dacă se pote numi astfel monopolul puterii detinut prin controlul mass mediei, a economiei şi a intregii vieti sociale si politice, a ţării. Sub anumite aspecte, cele legate de detinerea puterii, situaţia a rămas neschimbată din 1989 pînă astăzi, ea se caracterizează prin monopolul pe care foştii tovarăşi, nomenclatura, securitatea, continuă să-l aibă în România…

N.F.: Deci prin ceea ce a fost învins Constantinescu, în esenţă, şi nu prin declaraţiile pe care le-a făcut!

A.H.: Constantinescu nu a fost învins, Constantinescu nu a fost niciodată un adevărat luptător, ca să poată fi învins. Constantinescu a fost singurul presedinte de dupa 89 de care nu ne-a fost rusine, un presedinte care a avut un comportament, o atitudine, o viziune care erau cele ale preşedintelui unei ţări care trăieşte în democraţie de mai multe secole.

N.F.: Viziune utopică.

A.H.: Da, utopică. Sigur că atitudinea lui intelectuală a fost foarte eleganta, frumoasă, dar era atît de ruptă de realitatea românească, încît lucrurile nici nu puteau să se desfăşoare altfel. El se vedea ca un adevărat preşedinte, un arbitru, un om care să vegheze la corecta funcţionare a instituţiilor statului. Însă aceste instituţii erau sub controlul „tovarăşilor” şi atunci lucrurile erau complet deformate. Daca eliminam ipoteza, avansata de unii, ca el ar fi fost un agent al securitatii, cum se poate explica declaraţia lui Constantinescu, imediat după cîştigarea alegerilor, că punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara nu-şi mai are rostul, pentru că noi am cîştigat puterea, altfel decat printr-o naivitate fara margini. Este atît de aberantă această declaraţie încît nu merită a fi comentată.

N.F.: Ea vine într-un nemijlocit contact cu ceea ce trăim astăzi.

A.H.: Şi cu ceea ce s-a întîmplat şi după alegerile din 1996. Este vorba despre alianţa care s-a încheiat cu P.D.-ul lui Roman, şi care era o alianţă, ce nu putea să aibă alt rol decît să ducă la…

N.F.: Alianţa, de fapt, cu Băsescu, pentru că rezultatul ăsta a fost. Roman a căzut, şi a venit Băsescu cu toţi ai lui, iar P.D.-ul nu s-a schimbat cu nimic. A rămas acelaşi: expresie caghebistă a imbecilităţii şi ticăloşiei comuniste „educată” la „Ştefan Gheorghiu”.

A.H.: Da, in cea mai mare parte. P.D.-ul este insa foarte greu de definit. El reuneste reprezentanti ai esalonului 2 al PCR, securisti, mafioti, aventurieri obraznici, oportunisti precum si cativa pragmatici, adesea fosti PNTCD-isti, care considera ca pot combina interesele personale cu pastrarea unui angajament in favoarea unor valori pe care inteleg sa continue sa incerce sa le promoveze. Ei considera ca au o sansa sa o faca din interiorul partidului; este sunt convins o mare naivitate. În privinta lui Roman si Basescu eu consider ca Roman era alteva decît Băsescu. Ramanand un tovarăş, el este mai rafinat, băiat a lui Valter Roman, legat de structurile caghebiste, legat de Moscova. Băsescu, şi el alt securist – pentru că nu putea să fie altfel in diferitele posturi ocupate inainte de 89, ca cel de la Anvers, dar mai puţin legat. de înalta nomenclatură stalinistă, cum era cazul lui Roman. El este reprezentantul unei categorii a securitatii si nomenclaturii, cea a şmecherilor abili, care au descoperit si folosit din plin oportunităţile care le sunt oferite de noua conjunctură. Trebuie insa sa recunoastem si unele luarile de pozitie, cel putin in aparenta, laudabile cum sunt cele in favoarea basarabenilor. Ele sunt insa cu siguranta determinate si de interese electorale la fel ca si condamnarea comunismului, declaratie ramasa fara nici o consecinta practica si care nu a fost decat praf in ochii opiniei publice aruncat de smecherul de Basescu. Exista totusi o oarecate diferenta intre pozitiile acestuia pe planul politicii interne, care se caracterizeaza prin promovarea fara limite a clientelismului politic, a mafiotismului si prin afirmarea de tendinte dictatoriale, datorate, intre altele, lipsei lui de educaţie, cultura si viziune politica si pe de alta parte de atitudinea lui pe planul politicii externe unde susţine legăturile cu Occidentul şi apără interesele românilor din afara graniţelor.

N.F.: Evident recuperată prin lecţia hruşciovistă, brejnevistă şi, în ultima instanţă, putinistă, cu o condiţie etnică aproximativă şi confuză, cu grobianism funciar ce demonstrează puţinătatea educaţiei şcolare şi mentalitatea de tîrlă, ca să nu spun de clan ţigănesc, pe care o cultivă de la cuvînt, pînă la dezlănţuirea patologică a dansului de tip cazacioc, sfidînd naţiunea peste care a fost propulsat de votul tembel al unui sfert de populaţie, ea însăşi aproximativă şi confuză în ţinuturile româneşti din ultimele şapte decenii.

A.H.: El este vîrful de lance al unor mafioţi care ştiu să profite de sistem, sa-si aproprieze bunurile publice ce se privatizeaza, sa deturneze bani publici si europeni, să facă afaceri dubioase de tot felul, şamd. Băsescu este, de fapt, un animal politic, politica avand in aceasta acceptiune un caracter mafiot; este reprezentantul mafiei politico-afaceriste ce controleaza Romania din 1989 incoace.

N.F.: N-aş insista asupra acestei persoane ce se caracterizează, mai ales, prin primul termen al formulei întrebuinţată de dvs. Aş vrea să continuăm fenomenul Băsescu prin definirea echipei a doua, intrată în sistemul politic actual, principialmente cel al aşa-zisului P.D.L., dar, din păcate, nu numai. Ar fi mai productiv să ne oprim asupra consilierilor lui Băsescu, echipa care s-a format la „Ştefan Gheorghiu”, care chiar a persistat să existe şi să se definească după ce „Ştefan Gheorghiu” nu a mai fost institutul acela politic caghebist, pe care-l cunoaştem, şi oamenii aceştia au început să-şi ia burse în străinătate, în America mai ales, să înveţe politica de acolo şi să vină să o experimenteze în viaţa românească, într-un mod care este, în momentul de faţă, de-a dreptul scandalos (Preda, Cotoi, Lăzăroiu sau alţii ce nu s-au ridicat pînă la rangul de consilieri, dar ar putea oricînd să devină: Macovei, Anastase, Boureanu şi alţii asemenea predestinaţi).

A.H.: Da, şi eu cred că Băsescu este reprezentantul acestei generaţii, de lupi mai mult sau mai putin tineri care se bat pentru a ocupa pozitii politice, economice si sociale cat mai inalte. Evantaiul este larg; in anturajul lui gasim un Cristian Preda, consilier, azi eurodeputat si un Silvan Ionescu, ofiţer de securitate de care – se pare – ca Basescu era foarte apropiat cînd era la Anvers. Tot acest anturaj a lui este format, in marea lui majoritate, de reprezentantii fostelor tinere sperante ale comunismului ceausist, astazi deveniti reprezentanti ai capitalismului sălbatic din Romania, asa cum i-ati caracterizat si dvoastra.

N.F.: Ne-au întors înapoi cu două secole.

A.H.: Da, ne-au întors înapoi cu două secole, şi încercînd să utilizeze sprijinul american. Băsescu, nu ştiu dacă se mai bucură, dar cel puţin se bucura de un asemenea sprijin american. Sprijinul acordat de Occident fostilor tovarasi nu este de data recenta, el s-a manifestat imediat dupa decembrie 89 si a continuat. Sa nu uităm, spre exemplu, că atunci cînd s-au cîştigat alegerile de către Convenţia Democratică, în 1996, ambasadorul american de la Bucureşti pleda pentru păstrarea la putere a lui Iliescu. Aşa a rămas Geoană ambasador în America, tot cu sprijinul americanilor, care au insistat pe lîngă Constantinescu să nu-l debarce.

N.F.: Care sînt soluţiile pe care dv. le vedeţi pentru ieşirea din această situaţie în care, practic, românii nu au nici o posibilitate de schimbare?

A.H.: Situaţia de astăzi din Romania este dramatica, profund tristă si ingrijoratoare. Ea se caracterizeaza in primul rand prin lipsă de alternativă. Noi ne găsim într-o situaţie rea, mai dramatică, decît acum 20 de ani, pentru că atunci aveam de ales între tovarăşii deghizaţi în democraţi, reprezentaţi de Iliescu, Roman şi întreaga companie – printre care şi Băsescu, că era tot în tabăra lor – şi adevăraţii democraţi, victimele ororilor comuniste, reprezentaţi de Corneliu Coposu. Ori astăzi noi nu mai avem, pe scena politică românească, o formaţie, un partid cît de cît puternic si reprezentativ care să fie purtătorul adevaratelor valori, reprezentantul autentic al identitatii noastre nationale, un partid care sa militeze pentru o democraţie reală, pentru o viaţa social politică civilizată, un partid care sa apere cu adevarat interesele Romaniei si ale romanilor. Distrugerea P.N.Ţ-ului a fost planificată, a fost dorită, iar cei care au urmărit-o cu mult profesionalism securist şi cu multă perseverenţă s-au dovedit redutabili realizatori. Situaţia în care P.N.Ţ.-ul se găseşte este opera acestora pentru că schimbările din ’89 – şi asta am mai subliniat-o –, şi nu numai în România, s-a făcut în urma unui gentlemen’s agreement cu Occidentul, în care s-a lăsat forţelor reprezentate de nomenclatură, de securitate, de K.G.B. – vorbesc în general de toate ţările – mînă liberă să gestioneze perioada de tranziţie; deci să creeze această nouă burghezie care nu era decît o mutaţie a fostei elite comuniste, cu toate caracteristicile legate de lipsa de cultură, de vulgaritate, de lipsă de corectitudine, de banditism, care defineste naşterea acestei noi „burghezii”. Daca in unele tari foste comuniste fortele democrate au putut sa influenteze pozitiv si puternic evolutiile de dupa caderea zidului Berlinului in Romania ele au fost mult mai firave si nevolnice. Ca sa raspund direct intrebarii dvoastra consider ca se impune in mod imperios crearea unui partid care sa reprezinte, asa cum spuneam, interesele Romaniei si ale romanilor, un partid care sa poata reprezenta o alternativa reala la dezastrul guvernarii actuale si care sa determine renasterea sperantei ce a disparut dupa relativul esec al guvernarii CDR si al presedentiei Constantinescu, esec organizat si orchestrat de securitate.

N.F.: A noului sistem, de fapt, care conduce, care coordonează de două decenii piaţa Europei răsăritene. Aici, eu aş pune mai mult accentul pe ideea criminală – şi nu mă feresc să spun cuvîntul acesta – a „coexistenţei paşnice”, ce s-a născut într-un moment dramatic pentru istoria Europei, şi a continuat să existe, sub forme transformate, uşor numai şlefuite după anii ’90. Ea a dat expresia acestei situaţii pe care Europa niciodată nu a accepta-o în esenţă. A jucat-o, de fapt, America împreună cu Rusia, dar niciodată Europa Occidentală, în sine, nu a accepta-o.

A.H.: Aici nu sînt tocmai de acord cu dvs. Europa a jucat tot in acelas sens.

N.F.: Mă gîndesc le DeGaulle şi chiar la Adenauer, care au încercat să salveze ceva din Europa. Chiar Anglia, care a avut un joc mai flexibil decît America.

A.H.: Bine, sigur că America şi Rusia reprezentau cei doi poli ai forţei, dar Europa a fost, după părerea mea, tot atît de puţin dispusă să facă sacrificii in numele moralei, ca şi America. DeGaulle a venit să-l viziteze pe Ceauşescu, în 1968, şi a făcut înţelegerea cu China. Mitterand s-a dus la Moscova, la scurt timp dupa incercarea de inabusire a miscarii Solidarnosc din Polonia. Şi s-a dus cu un răvaş de pace. Mitterand a venit apoi la Bucureşti dupa 89, sustinandu-l implicit pe Iliescu, cînd a fost obligat sa calce in picioare drapelul roşu intins de studentii romani în faţa ambasadei Franţei. El a fost cel care s-a opus inlaturarii rapide a foştilor tovarasi, a tragerii la raspundere a criminalilor comunisti. M-am oprit la Franta dar aceles lucru se poate spune si despre politica germana sau a altor tari europene. Nu cred că Europa este mai brează!

N.F.: Poate că aveţi dreptate, ţinînd cont de aceste realităţi înfăţişate.

A.H.: Iar căderea zidului Berlinului este consecinţa logică a acestei politici de coexistenţă paşnică. Si dintr-un anumit punct de vedere trebuie să recunoaştem că este un succes al abilităţii perfidului albion – a abilităţii Occidentului, care a reuşit, să evite războiul. Ceea ce daca facem abstractie de oribilele suferinte a celor care au trait in comunism este, totuşi, o realizare excepţională.

N.F.: Deşi războiul a continuat pe alt plan, pe planul economic.

A.H.: Sigur că da!

N.F.: S-a mutat de pe un plan pe altul, şi, aşa cum a fost acceptat Hitler, apoi Stalin, tot aşa cum sînt acceptate grosolănia, lipsa de cultură, jocurile economice făcute cu oricine în scopul doar al unora.

A.H.: Ăsta a fost si este pragmatismul occidental care s-a manifestat si a dominat întotdeauna.

Nicolae Florescu: Pentru că aţi reprezentat România în acest conglomerat, care începe să devină, odată cu trecerea anilor, şi foarte reprezentativ probabil, pentru viaţa românească politică, economică şi socială viitoare, şi anume Uniunea Europeană, nu vi se pare că unul dintre elementele fundamentale ale structurii gîndirii politice, în perioada actuală, este o încercare de diminuare a structurii naţionale?

Alexandru Herlea: Proiectul european s-a născut nu numai din dorinta evitarii razboaielor, a prezervarii pacii, dar si din cea a realizarii unei entitati care să devina o puternica prezenţă la inceput de ordin economic si comercial si pe urma politic. O constructie care să poata juca un rol de prim plan în lume, avand capacitatea de a promova valorile de democraţie, libertate, dreptate, solidaritate care constituie baza sa teoretica. Punerea in practica a acestui proiect s-a facut conform strategiei definite de Jean Monnet, care presupune o evolutie in timp a proiectului, cu pasi mici, pentru a evita esecul. Monet era un pragmatic, un tehnician neangajat politic, care a înţeles să pună tehnicitatea sa la dispoziţia gandirii politice a părinţilor fondatori, Alcide Gasperi, Konrad Adenauer, Robert Schuman, şi a reuşit. Trebuie să recunoaştem succesul strategiei Monet, strategie care a facut posibila transpunerea in viata a constructiei europene. Aceasta a cunoscut perioade de stagnare sau chiar de involutie. Astăzi traversam o perioada cu urcusurile si scaderile ei. Marele succes al largirii Uniunii Europene – integrarea tarilor din Europa Centrala si de Est (cu toate ca si la acest nivel sunt multe aspecte negative) s-a suprapus unui esec privind aprofundarea Uniunii. Blocarea Constitutiei Europene, a proiectului Giscard, inlocuit cu Tratatul de la Lisabona si alegerea recentă a doua personalitati putin cunoscute si dupa spusele multor jurnalisti lipsite de anvergura, Herman Van Rompuy – Preşedinte al Uniunii Europene şi lady Catherine Ashton – Inalt reprezentant pentru afaceri externe (nu s-a cazut de acord sa fie numit ministru de externe), evidenţiază clar faptul că Uniunea Europeana rămîne inca o constructie interguvernamentala si nu una comunitara. Cu exceptia Bancii Europene si a Parlamentului celelalte institutii europene nu au evoluat in ultimul timp in sens comunitar. Mai trist si grav inca marile valori morale europene, sunt totalmente subordonate astazi, unui pragmatism amoral ce se sprijina pe o birocratizare excesiva si o ignorare a adevaratelor realitati de ordin cultural istoric, cu precadere cele din noile tari membre. La acestea se adauga si o tendinta de dezinformare, de manipulare a opiniilor publice. Opinia publică europeana a fost abuzată atunci cand s-a creat impresia că se merge spre constructia de instituţii care să dea mai multă forţă Europei si s-a ajuns pana la urma la alegerea Presedintelui si Inaltului Reprezentant de care am vorbit.

N. F.: Sigur! În acelaşi timp, aş vrea să vă pun o întrebare pe care mi-am pus-o şi eu aseară, cînd am văzut la una dintre televiziuni, dîndu-se publicităţii o afirmaţie pe care Primul Ministru al Ungariei o făcea recent, referitoare la Voivodina, care are o anumită independenţă în administraţie. El vorbea în numele poporului maghiar, răspîndit în toată lumea asta europeană, cum că ar avea dreptul să aibă autonomia asta asigurată de către Europa. Mă întreb dacă această comunitate europeană, la asemenea presiuni, n-ar fi normal să repună în discuţie acel principiu al specificităţii naţionale şi al păstrării unei anumite structuri naţionale. Pentru că distrugerea structurii naţionale nu merge spre reconstituirea efectivă a unei naţiuni europene. Noi avem mai multe naţiuni ale Europei. În momentul cînd distrugi aceste structuri, înseamnă că, dintr-o dată, începi să ai state favorizate şi state mai puţin favorizate.

A. H.: Europa este o construcţie noua, sui-generis. Eu cred profund în valoarea acestui proiect, care, dupa parerea mea, promoveza in acelasi timp regasirea si regandirea identitatii europene, prezervarea identităţilor naţionale si reafirmarea identitatilor regionale. Existenţa acestor trei niveluri este o realitate care are rădăcini adanci în istoria europeană. Identităţile regionale sunt evidente si escamotarea sau ignorarea lor este contrara marilor valori pe care Europa se construieste. Înainte de a exista Franţa şi Germania, a existat Bretania si Burgundia, a existat Prusia si Bavaria, etc. Chiar si in Franta, o tara cu vechi traditii de centralizare, identitatile regionale se manifesta, astazi, din ce in ce mai accentuat. Există o realitate regională care are specificităţile ei şi care prin diversitatea sa aduce o contribuţie reală la bogăţia comuna nationala si europeană care este o bogăţie bazata pe diversitate. Trebuie sa stim sa evoluam, nu sa ramanem anchilozati, blocati, in mentalitati si concepte depasite si care si-au dovedit cu prisosinta nocivitatea. De altfel eu nu cred ca asistam astazi la distrugerea structurilor nationale in favoarea unei identitati europene. Sa amintesc ca exista doua concepte, total diferite, care definesc identitatea nationala, conceptul francez, de sorginte feudala, legat de sol, de teritoriu, si cel german si est european legat de dimensiunea etnica si culturala. Prietenul meu Ion Varlam a prezentat acum mai multi ani, in toiul dezbaterilor privitoare la Constitutia europeana, o analiza interesanta si clara pe aceasta tema. Raspund astfel intrebarii dvoastra privitoare la utilitatea unei adevarate dezbateri, la nivel european, pe tema specificitatii nationale care in nici un caz nu poate fi limitata de granitele statelor nationale. Romani nu exista numai in interiorul granitelor Romaniei. Peste un sfert din ei se gasesc astazi inafara granitelor existente. Sigur ca este utila o astfel de dezbatere; ea ar trebui sa contribuie si la definirea conceptului de identitate nationala. Pentru ca inainte de a dezbate trebuie sa stii ce dezbati.

N. F.: Problema esenţială, în fond, derivă, după opinia mea, tocmai din această constatare pe care dv. o puneţi aici în valoare, pentru că, din păcate, dar conform realităţii istorice, unele state au evoluat pe scara condiţionării reciproce spre fenomenul naţional, în fond al impunerii unei conştiinţe liber consimţite şi acceptate în funcţie de o viziune integratoare, şi o recunoaştere a trăsăturilor definibile, comune. Nu este mai puţin adevărat însă că alte state europene au găsit mai comod modalitatea unor condiţii federative, şi după exemplul, mai mult sau mai puţin imperial, în care uneori au trăit sute de ani, s-au legat sub o administraţie comună, părăsind calea evoluţiei istorice prin încăpăţînarea de a stăpîni la nivel de landuri sau de regiuni. Mai mult sau mai puţin reprezentative în raport tocmai cu aspectul economic, producţia materială aşadar, şi neglijînd sau evitînd valenţele esenţiale comune ale unei gîndiri spirituale, culturale şi religioase specifice, la nivel unitar statal.

A. H.: Identitatile naţionale sînt de factură relativ recentă. Exista, clar exprimate, de pe la sfîrşitul Evului Mediu, de cînd Europa şi-a pierdut limba comună, latina, şi Biserica Crestina si-a pierdut si mai accentuat unitatea deja rupta prin schisma din 1054. Eu nu cred ca exista opozitie intre identitatea naţională si identitatea europeana, dimpotriva cea din urma trebuie sa fie cadrul in care identitatile nationale si regionale se pot exprima, afirmarea lor contribuind la afirmarea identitatii europene. Ceea ce s-a întîmplat la alegerile recente ale Preşedintelui şi Inaltului Reprezentant pentru Afaceri Externe europeni denotă stadiul în care se află astăzi Uniunea Europeana. Ea nu este încă suficient de coaptă pentru a da expresie unei realităţi politice mature capabile sa-si afirme identitatea fara ambiguitati si continua sa rămana, asa cum am mai subliniat-o, la nivelul interguvernalităţii unde deciziile mari politice se iau de către şefii statelor naţionale, şi nu la un nivel supranaţional. In acest context nici nu mi se pare atît de absurda decizia de a alege ca preşedinte al Uniunii Europene o personalitate ca Herman van Rompuy. Principala lui calitate nu este nici carisma şi nici notorietatea, ci capacitatea lui de conciliere a diferitelor opinii. Este un lucru important, dar care rămîne, mai degrabă, un atribut al diplomatiei sau de secretariat.

N.F.: Nu cumva de aici derivă şi principala neşansă a organismului european pe care îl acceptăm? Această îndelung cultivată regionalitate, impusă nu prin evoluţie spre formaţie naţională, ci prin ruperea şi dezmembrarea conglomeratelor imperiale, prin grave abateri militare, mai ales, prin încălcarea drepturilor omului, inacceptată pe bună dreptate, în fond, de comunitatea europeană, a dus la unele situaţii ciudate, ca să nu spun, pînă la urmă, tot imperialiste, tendinţe manifestate prin dreptul la vot, deloc democratic, bazat doar pe accesul aproximativ al regiunilor, al landurilor egalizate cu naţiunile. Faptul că Europa unită, actuală, este una dominant anglo-saxonică nu pune, bunăoară, în evidenţă o gravă diminuare a valenţelor naţionale reprezentate, mai ales, de latinitate?

A. H.: Nu! Nu cred ca Uniunea Europeana este dominant anglo-saxona. Economic si financiar vorbind Anglia este mai aproape de Statele Unite decat de modelul european, crestin-democrat, al economiei sociale de piata. Cei doi piloni esenţiali ai Europei rămîn Franţa şi Germania doua tari care alaturi de Benelux si tarile scandinave sunt atasate integrarii dimensiunii sociale in constructia europeana. Daca criza actuala si procesul de mondializare, care constituie o realitate inconturnabila, pot lasa impresia ca piata a devenit dominanta impunandu-se politicului si Statelor si ca modelul de dezvoltare keynesian si Statul protector (Statul providenta) nascut in Europa imediat dupa cel de al Doilea Razboi sunt depasite, eu nu cred ca aceasta este realitatea. Puterile publice, adica Statele, si pietele se vor inscrie in viitor intr-o adevarata competitie pentru putere (putere si contra putere), fapt ce poate asigura o evolutie democratica cu luarea in considerare atat a dimensiunii sociale, a securitatii economice si sociale a cetateanului, cat si asigurarea competitiei atat de necesare eficacitatii economice. In cea ce priveste valentele nationale de sorginte latina, la care va referiti, cunosc si ele o evolutie in sens european. M-am referit deja la Franta, dar uitati-va si la Spania unde mentalitatile evolueaza si Catalonia isi exprima din ce in ce mai accentuat identitatea. Desigur ca democratia parlamentara este de sorginte anglo-saxona si ca latinii sunt mai monarhisti, mai atasati unui stat centralizat condus de un pater familias. Dar si aceste diferente ca si cele de care am vorbit, spre pilda identitatile europeana, nationala, regionala, isi pot gasi echilibrul si isi pot aduce contributia la constructia unei Europe a carei bogatie o reprezinta diversitatea.

N.F.: Nu acest aspect tind eu să-l aduc în discuţie. Mai mult încă, chestiunea nu mi se pare a fi una definibilă politic, ci structurată tocmai economic, exact după principiul ce justifica istoric naşterea imperiilor pînă la acel revoltător drept extremist al vitalismului exacerbat: spaţiul vital.

A.H.: Sigur ca economicul joaca un rol important, ce nu poate fi neglijat, insa politicul care este expresia unei optiuni liber exprimate a cetatenilor, trebuie sa-si spuna cuvantul. Statele europene, Uniunea Europeana au astazi un rol important de jucat. Sa amintesc, spre exemplu, rolul ce trebuie sa-l joace in asigurarea regulilor comerciale echitabile si in reglementarea procesului de mondializare in cadrul caruia concurenta intre produsele tarilor cu protectie sociala ridicata (tarile europene) si cele cu protectie sociala slaba sau inexistenta (China, India, etc.) este viciata, devine incorecta, lipsita de loialitate. In ceea ce priveste spatiu vital si cel de Hinterland pus pe tapet de Germania nazista ca si spatiu de securitate (spatiu controlat sau finlandizat) invocat de cealalta putere totalitara Rusia sovietica – sunt convins ca ele nu o sa mai fie in viitor decat o sinistra amintire. Din nefericire, astazi inca, Rusia lui Putin nu poate renunta la reflexele imperiale ce o caracterizeaza si care cunosc recent o resurgenta agresiva.

N.F.: Aş dori sa revin la originile constructiei europene, la crestin democratie si la cele sase state fondatoare a Comunitatii Carbunelui si Otelului. Italia pe atunci crestin democrata a fost chiar prima naţiune care a pledat pentru ideea Statelor Unite Europene. Astazi există o atitudine rău-voitoare faţă de democraţia crestiană, la nivel european.

A.H.: Nu cred ca putem vorbi de rea vointa in cea ce priveste crestin democratia, este mai degraba o pierdere de influenta a acesteia atat in unele state europene ca Italia, cat si la nivel european unde crestin democratia este inecata, dominata de tendintele mai de dreapta din Partidul Popular European. Acesta pierdere de influenta isi gaseste explicatia, cel putin in parte, in uzura cauzata de exercitiul puterii, proces normal in orice democratie. Italia care, cu democratia crestina si Alcide De Gasperi, a jucat un rol de seama in lansarea proiectului european (a fost a treia mare ţara fondatoare a construcţiei europene) se gaseste astazi, cu Berlusconi, acest bufon al Europei – cum este denumit de unii jurnalisti, într-o situaţie mai marginală. Democraţia creştină, în Italia, a fost practic devertebrată si asta in contextul in care crestin-democratia se gaseste la nivel european in plina pierdere de viteza in favoarea unor abordari populisto-liberale. Si asta in ciuda faptului ca proiectul Uniunii Europene din 1950 pînă la sfîrşitul secolului a fost dus înainte de creştin-democraţie in alianta cu social-democraţia. Astazi, creştin-democraţia se gaseste diluată şi a ramas minoritara în sînul familiei populare de centru-dreapta, a Partidului Popular European. Acesta, constituit în 1996, a fost cadrul in care creştin-democraţia, ce reprezenta esenţialul acestui centru-dreapta, s-a gasit intr-o situatie de inferioritate in urma deschiderii porţilor unor formaţii care nu au in comun cu creştin-democraţia decat faptul ca sunt adversarii, concurentii, social-democratilor. Valorile, viziunea si abordarile politice ce caracterizeaza o mare parte a acestor partide de drepta sunt mai indepartate de creştin-democraţie decat ceea ce separa crestin-democratia de social-democraţie. Şi aceste formaţii, Forza Italia a lui Berlusconi, Partido Popular a lui Aznar, conservatorii britanici, UMP-ul (Union du Mouvement Populaire) a lui Sarkozy, fac ca Partidul Popular European să nu mai fie expresia valorilor autentic creştin-democrate, a valorilor care au stat la originea lansării proiectului european. Aceasta realitate este un numai trista, dar si daunatoare proiectului european. Prezenţa PDL-ului lui Basescu în Partidul Popular European se explica prin aceasta evolutie a PPE-ului. Secretarul general al acestuia, pragmaticul si cinicul Antonio Isturiz Lopez, l-a curtat pe Băsescu si a considerat o victorie personala prezenta PDL in PPE ştiind perfect că valorile promovate de PDL nu au nimic în comun cu valorile europene. Sa amintesc ca pe 9 decembrie, la Berlin, cu o zi înainte de Summit-ul European se desfasoara congresul PPE si alegerea noului Birou al Partidului. Atat presedintele,Wilfried Martens (a şi scos o carte cu aceasta ocazie), cat si secretarul general, A. Isturiz Lopez, se vor reprezenta si vor fi probabil realesi. Wilfried Martens, un autentic crestin-democrat, este dominat din nefericire de secretarul general, care reprezinta partidele de dreapta, populare, din PPE. Aceasta evolutie a Partidului Popular European a provocat reactii. De exemplu partidul francez CDS (Centre des Democrats Sociaux), condus de François Bayrou, care ocupa un post de prim plan in conducerea PPE-ului, a parasit aceasta formatie in momentul in care UMP-ul a devenit membru in ciuda opozitiei CDS-ului. PNTCD care se gasea intr-o situatie similara CDS-ului nu a votat contra admiterii PDL, ci s-a abtinut. Un mod clar de a-si manifesta opozitia fara sa se gaseasca intr-o situatie comparabila cu cea a CDS-ului si sa fie obligat moral sa paraseasca PPE-ul.

N.F.: Dar, totuşi, nu vi se pare că ceea ce dispare din construcţia asta europeană actuală este tocmai social-democraţia nordică? Iniţial ea era în legătură directă cu democraţia creştină. Erau practic cele două forţe. Ori, în momentul de faţă, această social-democraţie nordică a dispărut. Deci şansa lui Iliescu al anilor ’90 de a se mai lega de Suedia ca model…

A.H.: Eu n-aş zice că a dispărut. Modelul suedez nu si-a pierdut vigoarea si seductia si rămîne încă un model la nivel social, ca si la alte niveluri – cel ecologic si cel al dezvoltarii durabile. Eu cred că Suedia, ca de altfel si alte ţări scandinave (Danemarca, Finlanda) pot reprezenta modele. Ele sunt extrem de actuale, mai ales faţă de criza capitalismului financiar, care a scos in evidenta limitele acestuia. Sa nu uitam ca Suedia cu cativa ani inaintea crizei, ce a debutat in toamna lui 2008, a luat masuri eficace de asanare a finantelor publice ceea ce i-a permis sa fie mai putin afectata de aceasta. Iesirea din criză, care incepe astazi sa se contureze, se realizeaza – spre surprinderea si indignarea multora – fără a se trage nici un fel de invataminte din cele petrecute. Uitaţi-vă la comportamentul băncilor, care isi reiau activitatea pe aceleaşi baze, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Ori situaţia asta mi se pare anormala, îngrijorătoare şi nu de bun augur. Pentru că un capitalism bazat pe speculaţii financiare, în care aspectul productiv trece pe planul doi, nu poate să reprezinte o soluţie şi mi-e tare teamă că vom asista, dacă nu se iau măsuri clare de corectare, la noi situaţii dificile, la noi crize.

N.F.: Aş reveni la problema regionalizarii pe care o exemplific cu Serbia. Şi, în general, cu ceea ce se întîmplă în Peninsula Balcanică. Această fărîmiţare nu duce spre o contradicţie? În parte, lucrurile astea par să se consume iarăşi doar în Estul Europei, dar nici în Vest nu stau mai bine, sub raportul unităţii naţionale. Nimeni nu vrea să recunoască o asemenea tendinţă de dezmembrare şi de ruptură din consensul iniţial. Spre exemplu, Italia de Sud şi Italia de Nord, recunoaşterea unui anume separatism catalunian, în Spania, povestea, ca o bombă, oricînd explozivă, din Irlanda, şi căutările de nuanţare regională în existenţa imperială a Marii Britanii.

A.H.: Evident că aveţi dreptate Deocamdata nici Franţa, nici Italia, nici altele nu acceptă punerea sub semnul întrebării a statului naţional centralizat. Dar este adevarat ca exista abordari diferentiate conform zicalei franceze: “deux poids et deux mesures” sau a dictonului latin “quod licet Iovi non licet bovi”. Noi, cei din Europa de Est, suntem, în mod evident, consideraţi, daca nu mai putin civilizati, dar cu siguranta, cu o experienta mult mai redusa de viata democratica, ceea ce le permite occidentalilor sa ne dea lectii. Si acest lucru este in mare parte justificat. Europa de Centru si de Est a intrat in Uniunea Europeana adoptand modelul occidental. Asta nu inseamna ca noi, cei din centrul si estul Europei nu contribuim si nu vom contribui din ce in ce mai accentuat la evolutiile ce vor veni. De altfel tarile din centrul si estul Europei, care in marea lor majoritate sunt tari mici, sunt, putem spune, privilegiate datorita respectarii principiului totalei egalitati intre toate statele membre ale Uniunii Europene. Astfel, spre exemplu, noile tari membre cu o populatie de 21% din totalul populatiei Uniunii ocupa un numar dublu de locuri la Comisie si la Curtea de Justitie comparativ cu cel atribuit celor sase tari fondatoare care regrupeaza 47% din totalul populatiei. Dar revenind la subiect, eu cred, o repet, ca o Europă adevărată nu se poate construi decat cu păstrarea statelor naţionale si in acelasi timp cu recunoasterea si afirmarea identităţilor regionale. A fi o naţiune nu înseamnă, şi nu a însemnat niciodată, naţionalism exacerbat. V-ati referit mai devreme la Voivodina amintind de o anumita autonomie de care se bucura ungurii in administratia provinciei. Consider ca este un lucru pozitiv si justificat. Dacă este acolo o specificitate, las-o să se afirme. Dar ramanand la Serbia sa evocam si problema Văii Timocului şi a românilor din Banatul sarbesc carora li se refuza cu incapatanare si chiar cu brutalitate afirmarea identitatii. Cred ca Statul Roman ar trebui sa fie mai prezent si mai activ in aceasta zona, ca de altfel si in unele zone din Ucraina – Bucovina de Nord, tinutul Hertei, Maramuresul istoric, sudul Basarabiei -, etc. Deocamdată, sigur, lucrurile sunt încă foarte sensibile. Opinia publică, în marea ei majoritate, în multe state europene, atat din estul cat si din vestul Europei, nu este suficient de pregătită cultural, de educata, ca să accepte idea respectarii identitatilor regionale. Doresc de asemenea sa subliniez ca atat nationalismul cat si regionalismul fundamentalist, exacerbat, s-au dovedit a fi, istoria este plina de exemple, teme de manipulare a opiniei publice. Ele sunt utilizate pentru cucerirea puterii sau ca actiuni de diversiune care nu servesc decat interese de grup in detrimentul adevaratului interes national, regional sau cel al unei minoritati. Este o manipulare ieftina si grosolana care insa prinde cu usurinta fiindca face apel la sentimentul identitar profund ancorat in orice fiinta umana. Este de asemenea evident si insist asupra faptului ca de fiecare data cand manipularea reuseste democratia regreseaza.

N.F.: Nu mai ridic problema Greciei care nu va accepta niciodată să rezolve diferendul cu Turcia.

A.H.: Eu sper într-un comportament civilizat, cu adevărat democrat. Acesta nu poate să ducă decît spre acceptarea particularismelor, a adevăratelor identităţi. Încă o dată, bogăţia este formată din diversitate.

N.F.: Aici sunt de acord cu dvs. Dar mai rămîne un aspect care poate avea o conotaţie culturală, şi anume aspectul religios. Pentru că, dacă nu se va ajunge la unitate creştină – şi iată că nu se ajunge – starea de lucruri va continua să fie una disociativă în toate planurile. Eu speram ca, după Ioan Paul al II-lea, să fie continuată politica de înţelegere – evident, religioasă – între Răsărit şi Vatican. Spun Vatican în sensul Bisericii Catolice generalizate. Dar această unire, care ar fi însemnat şi o lovitură foarte abilă dată sectanţilor şi tipului acestuia de împărţire, de fapt de disociere a vieţii religioase, stăruie în momentul de faţă într-o stranie confuzie. Nu se mai merge mai departe, nu se mai face nici un pas mai departe, care ar fi probabil necesar pentru unirea reală a Europei. Eu sînt convins că ar fi super necesar.

A.H.: Sigur că da! Numai că trebuie să mai treacă multă vreme pentru ca ortodoxismul, in cadrul caruia ortodoxismul rusesc este preponderent si ocupa un loc cheie, să joace un rol comparabil cu cel al catolicismului in Uniunea Europeana. Cu toate că are o dimensiune europeană importantă Rusia rămîne încă o mare putere euro-asiatică care îşi păstrează caracteristicile. Nu mîine se va discuta despre o eventuală intrare a Rusiei în Uniunea Europeană.

N.F.: Iată că atingem, în fine, şi punctul esenţial, nevralgic, ce a dus, de cîteva sute de ani, la tragedia contemporană a Europei. Avea dreptate Putin cînd îşi avertiza „colegii” din blocul NATO de imposibilitatea evitării din discuţie a Rusiei. Dar nu aşa cum spera el şi comunismul agonic al Moscovei, prin prelungirea unei coexistenţe fără asumarea reală a consecinţelor, a dezastrelor pe care Rusia le-a comis în ultima jumătate de veac de după cel de-al doilea război mondial, nu doar în Europa, ci în întreaga lume. Ea şi ei, cei din grupul Tratatului de Pace din 1947 trebuie să lichideze, la modul istoric, tot ceea ce au hotărît să constituie marea disoluţie europeană. Nu s-a ajuns chiar la împărţirea întregii Germanii în zone de influenţe, dar în multe situaţii Rusia este vinovată de ceea ce s-a întîmplat cu Regiunea Autonomă Maghiară, la nivel românesc, imediat după încheierea războiului, în vremurile trădării naţionale, concepută şi executată de Ana Pauker şi Gheorghiu Dej. De aceea eu n-aş pune problema prelungirii Comunităţii Europene în situaţia asta. Aş pune problema existenţei, ca putere spirituală, a creştinismului.

A.H.: Aveti perfecta dreptate, consecintele celui de al Doilea Razboi Mondial si ale Tratatului de Pace din 1947 sunt departe de a fi complect lichidate. Romania continua sa fie una din tarile cele mai afectate, teritoriile ocupate de Rusia sovietica continua sa ramana in afara granitelor sale. Condusa de Iliescu, servitor docil al KGBului, si de FSN sau, Romania a refuzat, la incepultu anilor 90, sa profite de slabiciunea Moscovei si de situatia politica imediat urmatoare caderii zidului Berlinului pentru a actiona in sensul eliminarii consecintelor pactului Molotov – Ribentropp. Sa amintesc, in acest context, extraordinara manifestare din Tarile Baltice din 23 august 1989, data aniversarii sinistrului pact. Lantul uman, de 600 de km, care a unit Vilnius cu Tallinnul trecand prin Riga, a aratat lumii intregi vointa acestor tari de a-si recastiga independenta si a determinat Rusia sa cedeze. Daca romanii procedau la fel probabil ca problema Basarabiei si poate si cea a Bucovinei era astazi rezolvata. De altfel lantul uman trebuia, era prevazut initial, sa se intinda din Romania in Finlanda trecand prin Polonia si Tarile Baltice si sa cuprinda astfel toate cele 6 tari afectate de pactul Molotov – Ribentropp. Eliminarea definitiva a consecintelor Tratatului de Pace din 1947 ramane o mare tema de rezolvat pentru Uniunea Europeana. O rezolvare care va permite Uniunii Europene sa se intareasca pentru ca ea va semnifica materializarea valorilor morale pe care Uniunea este construita si pe care intelege sa le promoveze. Valorile de libertate, democratie, dreptate, solidaritate care stau la baza constructiei europene au desigur o accentuata legatura cu morala crestina. Europa, cum subliniati, este spiritual, moral, cultural puternic marcata, structurata, de crestinism si valorile crestine sunt comune tuturor Bisericilor. Respectarea identitatilor si istoriei fiecareia din ele, ortodoxă, catolică, reformata, protestanta, trebuie, consider, nu numai acceptata dar incurajata, in numele diversitatii care este o bogatie comuna. Cum este diversitatea nationala si regionala o bogatie a Europei. O atitudine ecumenica, de impacare, de apropiere si de promovare de actiuni comune este desigur de dorit si actiunile papei Ioan Paul al IIlea sunt puncte de reper pentru evolutiile viitoare. Fara sa intru prea adanc in comentarii pe plan bisericesc constat ca exista rezerve si reticente care impiedica accelerarea procesului de dezvoltare ecumenica. Istoria recenta a Bisericii Ortodoxe ridica de altfel semne de intrebare. Supusa puterii comuniste, ea a fost o curea de transmisie pe care aceasta a utilizat-o. Ortodoxismul, prin tradiţia lui istorică, a fost din totdeauna supus puterii laice si Bisericile Ortodoxe nu au jucat niciodata un rol de contraputere faţă de puterea laică, dimpotriva. Acest fapt a fost utilizat cu multa abilitate de catre comunisti: ierarhia ortodoxa fiind adesea KGB si Securitate in sutana. Atentie, nu generalizez, au existat si preoti ortodocsi care au avut o atitudine exemplara in opozitia fata de regimurile totalitare, fata de regimul comunist. Realitatea pozitiei oficiale a Bisericii Ortodoxe s-a resimtit insa in mod tragic in viata politica a tarilor majoritar ortodoxe, constituind o frana in afirmarea democratiei. O neseparare între Stat si Biserica sau o subordonare a uneia fata de cealalta este mai degraba favorabila totalitarismelor decît democraţiei.

N.F.: Aveţi pe deplină dreptate, dar eu cred că Europa în sine – fiindcă întotdeauna, oricît de mult am vrea noi să împingem lucrurile şi prin intrarea Rusiei, totuşi graniţele Europei au fost pe Nistru şi nu pe Bug. O altă chestiune pe care aş dori s-o discut cu dv. ar fi în ce măsură comunitatea europeană poate să ignore trecutul. Fiindcă, în măsura în care se poate discuta despre aspectele, nu întotdeauna structurate în folosul unei dezvoltări naţionale, la fel de bine se pot aduce în discuţie şi inechităţile Vaticanului, în aceeaşi direcţie în care, sau din care, a luat conştiinţa de sine protestantismul. Nu mă refer la reformele europene cunoscute, ci, aproape în chip exclusiv, la aceea pe care refuzăm să o discutăm: anglicanismul. Nu prin tăcere sau prin omisiune se rezolvă o astfel de problemă cu consecinţe încă tragice din punctul de vedere al umanismului pe care năzuim să-l apărăm nedezminţit.

A.H.: Granitele Uniunii Europene sunt definite de respectarea valorilor de care am vorbit, de libertate, democratie, drepturile omului, solidaritate, dreptate, de o economie care sa nu fie numai eficienta, dar sa asigure si o securitate sociala, intr-un cuvant de un mod de viata. Desigur toate limitate geografic. De aceea nu cred ca putem vorbi de o granita europeana pe Nistru. In Transnistria a existat si exista, de altfel, o prezenta romaneasca importanta si Ucraina de vest, in buna parte greco-catolicala si pana la al Doilea Razboi, poloneza, romana, slovaca, fosta austro-ungara pana la Primul Razboi, este si ea profund europeana. Construcţia europeană si-a propus, cum am mai subliniat, promovarea valorilor iar respectarea identitatii si a diversitatii fac parte integranta, sunt aspecte esentiale ale acestora fiind intim legate de drepturile omului. Umanismul – “religie a omului” prin importanta acordata acestuia – este si el, alaturi de crestinism, unul din pilonii identitatii europene.

N.F.: Totuşi, afirmaţiile politice care se fac la nivel european, la nivelul Uniunii Europene, ne contrazic. Pentru că se spune: să lăsăm la o parte trecutul, nu ne mai interesează. Viitorul ne interesează, nici măcar prezentul.

A.H.: Eu nu fac deloc o astfel de lectură chiar daca exista luari de pozitie ca cele pe care le evocati. Ele sunt expresia unui pragmatism excesiv si nu a unei atitudini profund europene. Europa respecta trecutul integrandu-l, ea este un exemplu extraordinar de o noua atitudine, de constientizare a realitatilor, a substantei identitatii europene. Sunt poate prea idealist, dar raman optimist si convins ca se evolueaza in sensul respectului trecutului, a traditiilor, a valorilor. Dacă toate celelalte civilizaţii s-au construit pe ruinele unei civilizaţii precedente, Europa înţelege să se construiască respectand civilizaţiile anterioare, promovînd traditiile si identităţile naţionale si regionale, nu distrugîndu-le.

N.F.: Nu cumva, însă, printr-o asemenea închidere de ochi înaintăm spre un posibil turn Babel?

A.H.: Nu cred şi va raspund pe scurt referindu-ma la un aspect esential, conceptual. Vorbeam ieri, la Tîrgul de Carte Gaudeamus, cu un coleg si amic, Basarab Nicolescu, un discipol al lui Ştefan Lupaşcu si promotorul transdisciplinaritatii. El insista si subliniaza ca pentru intelegerea lumii in care traim este imperios necesar sa acceptam evolutia logicii, care trebuie, este obligata, sa treaca, in anumite circumstante si in contextul acceleratei complexificari a lumii contemporane, de la logica aristoteliana a tertului exclus la cea promovata de Lupascu a tertului inclus. De altfel pozitia pe care am exprimat-o in acest interviu in legatura cu problema nationala, regionala si europeana sau cea privitoare la diferentele intre mentalitatea latina si cea anglo-saxona au tangente cu aceasta evolutie a logicii.

N.F.: Sigur, aveţi dreptate, chiar în modelul pe care l-aţi adus în discuţie. Dar trebuie să recunoaştem că România, în momentul de faţă, şi intelectual şi politic, şi, nu mai vorbesc, economic, unde dezastrul este atît de profund încît nu putem să-l mai aducem în discuţie, nu reprezintă nimic în Uniunea Europeană, cu reprezentanţi care nu reuşesc să se afirme, sa apere interesele Romaniei; de pildă, cele ale agriculturii.

A.H.: Parcă totuşi aici este o mică rază de lumină. Eu nu-l cunoscut personal pe Dacian Cioloş, care a fost numit Comisar pentru agricultură. Agricultura este un portofoliu de importanţă capitală în Uniunea Europeana. Desigur, a fost numit cu un accentuat sprijin din partea Frantei, el fiind si cetatean francez, fapt relevat cu conotatie critica de presa europeana, in special de cea engleza si germana. Numirea lui mi se pare insa un lucru foarte pozitiv si pentru Romania..

N.F.: Este, desigur, o mînă întinsă.

A.H.:Da, o putem considera si astfel.

Etichete: Alexandru Herlea, basescu, nicolae florescu, problema românească, Uniunea Europeană