Identitatea europeană şi lărgirea spre Est a Uniunii Europene. Cazul României

Comunicare în cadrul colocviului România în UE post Tratatul de la Lisabona – identitate, interese şi conduită (studiu de caz privind tranziţia postcomunistă în Europa de Est), Institutul de Studii Internaţionale, Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca, 15-17 aprilie 2010.

I°- Preambul

Identitate europeană. Rezultat al civilizaţiei şi culturii europene identitatea europeană este o noţiune complexă ce integrează aspecte adesea contradictorii (spiritualitate – materialism; libertate – responsabilitate etc.) şi  este formată atât din caracteristici ce sunt comune diferitelor culturi, etnii, popoare ce o compun, cât şi din caracteristici specifice acestora.

În prima categorie intră pe de o parte spiritualitatea judeo-creştină (cuvântul lui Dumnezeu, cunoscut prin Revelaţie este creator al universului în centrul căruia este plasat omul, înzestrat cu libertate, care se zbate, creează istorie, pentru a reintegra Transcendenţa. Sacrificiul lui Hristos este puntea între om şi Transcendenţă de care a fost temporar separat) şi pe de altă parte naturalismul şi raţionalismul grec (totul purcede de la natura, unică, organizată de un principiu central, care prin raţiune permite cunoaşterea, organizarea, comportamentul etic) cu corolarul sau spiritul juridic şi organizatoric roman. Sunt 2 concepţii, 2 viziuni (Weltanschaung- uri) care de-alungul întregii istorii s-au combatăt şi s-au metisat fără ca una din ele să se poată impune în mod definitiv. Cultura europeană este în bună măsură rezultatul conflictului şi interacţiunilor între cele 2 viziuni. Ele constituie fundamentul, soclul comun, care conferă coeziunea necesară ambiţiilor de unitate politico– economică şi dau credibilitate şi substanţă construcţiei UE.

Cea de a doua categorie este formată de caracteristici care au determinat apariţia identităţilor specifice fiecărei culturi, etnii, popor, ţări, regiuni din Europa şi care le singularizează într-o masură mai mare sau mai mica. Ele constituie această diversitate care formează una din principalele bogăţii ale culturii şi civilizaţiei europene.

Unitatea Europei. Europa este o noţiune geografică cu frontiere vagi şi o noţiune istorică cu frontiere schimbătoare. Originea ei se află în Grecia antică şi ideea unei Europe unite bazată pe Creştinătate îşi face apariţia după refluxul arab ce începe cu bătălia de la Poitier (732). Naşterea statelor naţiune în sec. 15 pune capăt perspectivei unităţii europene prin religie iar idea europeană va imbrăca ulterior 3 forme :

- Europa statelor independente şi suverane în competiţie şi în căutare perpetuă de echilibru prin realizarea de alianţe;

-  Europa unită prin cuceriri (Napoleon, Hitler);

- Europa unită prin voinţă liber exprimată. Diferite proiecte apar începând cu secolul  15 şi până la cel de al Doilea Război Mondial. Exemple: Pierre Dubois – «De Recuperatione» – prevede o adunare reprezentativă şi organizarea unui arbitraj internaţional;  Sully – «Le Grand Dessein – République très chrétienne» dirijată de un «Mare Consiliu al Europei»; William Penn – prevede o Dietă europeană; Victor Hugo – Statele Unite ale Europei; Aristide Briand – Uniune Federală Europeană.

Construcţia europeană nu se materializează decât după cel de-al Doilea Război Mondial când obiectivul principal este asigurarea păcii. Idea este impusă în mare masură de forţele politice creştin-democrate care promovează valorile de libertate, democraţie, justiţie, solidaritate – valori cu profunde rădăcini în civilizaţia europeană. Din 1951, de la creearea CECO, şi până astăzi –  UE cu 27 de membrii organizaţi de Tratatul de la Lisabona – au fost parcurse o serie de etape care se raportează la aprofundarea şi lărgirea Comunităţilor (Uniunii) Europene.

Uniunea Europeana este o instituţie sui – generis care urmăreşte să-şi afirme poziţia şi rolul pe diferite planuri: politic, economic, social, cultural şi să-şi transpună în viaţă proiectul politic şi de societate. Lărgirea şi aprofundarea coeziunii îintre statele membre sunt cele două axe de dezvoltare şi întărire a UE. Dealtfel, definiţia Uniunii Europene este bazată pe valori: are vocaţie de a fi membru al Uniunii Europene orice stat care se situează geografic în Europa şi care îşi bazează politicile şi acţiunile pe valorile europene menţionate mai sus.

2°- Lărgirea Uniunii Europene spre Est

Integrarea in UE a fostelor state satelite ale URSS şi a Ţărilor Baltice are o semnificaţie aparte. Ea transpune în viaţă reunificarea Europei şi include o dimensiune morală deosebită. Reprezintă într-un fel o recunoaştere şi o încercare de reparare a incalificabilelor erori săvârşite cu total cinism la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial când s-a permis sovieticilor să coboare Cortina de Fier de la Stettin la Triest şi să supună unui totalitarism de o violenţă comparabilă cu nazismul ţările satelizate sau integrate în URSS.

Desigur că Occidentul, în pragmatismul său, dacă nu găsea şi interese de ordin economic şi geo-politic nu s-ar fi grăbit să facă acest gest. Pentru că este vorba de un gest cu o dimensiune esenţialmente politică, criteriile de aderare nefiind în totalitate şi cu adevărat îndeplinite în nici una din ţările foste comuniste. Acestă neîndeplinire se explică în mare măsură prin atitudinea şi strategia pe care occidentul a dezvoltat-o, referitor la trecerea acestor ţări de la comunism la capitalism, urmare a gentelmen-agreement-ului încheiat cu KGB-ul. În schimbul avantajelor evidente (înlăturarea pericolului de război, pieţe de desfacere noi imense, mână de lucru ieftină, calificată şi docilă) s-a acceptat păstrarea puterii de către nomenclatură şi fostele structuri. Astfel, membrii acestora se transformau din privilegiaţii sistemului comunist în privilegiaţii noului sistem capitalist. Ei erau de acuma liberi să folosească toată panoplia metodelor mafiote şi de manipulare a opiniilor publice pe care le  stăpâneau cu măiestrie. Occidentul este principalul responsabil al inexistenţei unui Nürenberg al comunismului atât de necesar nu numai din punct de vedere moral, dar şi pragmatic. Această atitudine se explică prin respectarea gentelmen-agreement-ului de care vorbeam mai sus, de refuzul de a compara comunismul cu nazismul, de ignorarea, refuzul sau incapacitatea recunoaşterii realităţilor atât de ordin cultural – istoric cât şi instituţional din ţările Europei de Est, prin naivitatea de care a dat adesea dovadă, prin interesele economice care existau şi există.

În România, ţara la care mă voi referi în continuare, dominaţia securităţii şi nomenclaturii este flagrantă. La o analiză chiar superficială se poate constata că neîndeplinirea cerinţelor criteriilor de aderare este mai mult sau mai puţin prezentă în toate domeniile, însă are o importanţă şi imbracă o semnificaţie deosebită la nivelul criteriului politic şi a celui referitor la administraţia publică. Şi este normal: fostele structuri şi fosta nomenclatură care au conservat puterea după decembrie 1989 nu puteau să se îmbogăţească şi să evite inculpările pentru crimele săvârşite sub comunism decât conservând puterea şi pastrând controlul sistemului judiciar şi al administraţiei.

Lipsa de cunoaştere a realităţilor româneşti, naivitatea, carierismul dacă nu şi alte interese pământeşti au făcut ca unii parlamentari,  funcţionari şi oficiali de la Briuxelles să abordeze problema integrării României în UE cu lipsa de profesionalism,  diletantism şi nu rare ori cu  rea credinţă. Astfel, impunerea fără discernământ a unor principii teoretic valabile într-o societate democratică s-a dovedit, în contextul românesc, extrem de prejudiciabilă. Câteva exemple:

- inamovibilitatea magistraţilor – au devenit inamovibili toţi dinozaurii epocii comuniste;

- descentralizarea asistenţei financiare prin regionalizare – s-au deschis larg uşile corupţiei controlate de baronii locali;

- priorităţile promovate de un ambasador al UE la Bucureşti în anii ’90 pentru care redresarea economică era prioritară faţă de însănătoşirea justiţiei sau combaterea corupţiei;

- rapoartele anuale privind progresele realizate în îndeplinirea criteriilor de aderare erau redactate de către Comisia Europeană în mod cu totul necorespunzător. Ele aveau un preambul elogios privind progresele realizate urmat de analize detaliate ce contraziceau în foarte mare măsura cele afirmate în prealabil. Ori afirmaţiile din preambul, singurele utilizate de către mass-media, nu constituiau decât surse de dezinformare şi manipulare a opiniei publice de către cei ce deţineau puterea şi care atâta aşteptau.

3°- Tratatul de la Lisabona

Rezultat în urma eşecului adoptării Tratatului Constituţional, Tratatul de la Lisabona se înscrie în mod firesc pe linia tradiţionalismului şi pragmatismului micilor paşi, gândit de Jean Monet, ce a stat de la început la baza construcţiei europene. Această construcţie se realizează însă astăzi într-un context şi într-un cadru diferit de cel al epocii lui Jean Monet şi ea necesită evident noi abordări care se lasă însă aşteptate.

Ne aflăm astăzi în faţa unei puternice accelerări atât a procesului de globalizare cât şi a schimbărilor în lume fapt care determină ca progresele realizate să devină foarte repede caduce. Este şi cazul Tratatului de la Lisabona care a fost gândit înaintea ultimei mari crize care este nu numai o criză financiară şi economică, ci o criză de sistem.

Consider că Uniunea Europeană, în numele valorilor ce stau la baza ei, trebuie să integreze în analiza pe care o face şi în măsurile ce le va lua cauzele şi diferitele faţete pe care actuala criză le imbracă. Numai în felul acesta se pot conserva şi promova valorile europene. Justiţia şi solidaritatea, valori eminamente europene, trebuie să-şi ocupe locul ce le revine şi să nu fie minorate, în numele eficacităţii îngust inţeleasă, a interesului individual şi a rezultatului imediat – cum se întamplă din nefericire din ce în ce mai frecvent astăzi.

Trebuie constatat cu tristeţe că Uniunea Europeană şi-a etalat fără ambiguitate limitele atât cu ocazia gestionării crizei cât şi cu cea a alegerii, conform Tratatului de la Lisabona, a noilor săi reprezentanţi.

Tratatul pune în evidenţă  limitele progreselor ce pot fi făcute, a ritmului în care se poate avansa. Alegerile recente ale Preşedintelui Consiliului European şi a Înaltului Reprezentant pentru politică externă şi de securitate n-au făcut decât să sublinieze cât se poate de clar această realitate.

Cu excepţia riscului sistemic bancar toate aspectele crizei au fost abordate în cadrul graniţelor naţionale şi nu în cadrul european. Capacitatea naţiunilor europene de a se pune de acord pentru definirea unei strategii de cooperare reală şi pentru construcţia unor instituţii comune este încă foarte redusă. Regulile unei economii sociale de piaţă, piatra unghiulară a identităţii europene, trebuie să fie actualizate şi definite în conformitate cu gravele disfuncţionalităţi relevate de criza actuală. Şi acest lucru trebuie făcut repede pentru a evita o nouă criză care ar fi mult mai dură şi dureroasă, dacă nu fatală valorilor pe care Uniunea Europeană trebuie să se construiască. Comportamentul actual al băncilor constituie un semnal de alarmă. Salvate în bună măsură cu banii contribuabilului ele revin, fără nici un scrupul, la vechile comportamente şi metode aflate în parte la originea crizei. În numele identităţii şi valorilor europene, a progresului construcţiei europene, Uniunea Europeană trebuie să acorde o importanţă deosebită definirii noilor reguli financiare, să ia măsuri de îndiguire a protecţionismului care ameninţă, să acţioneze cu determinare pentru asigurarea unei dezvoltări cu adevărat durabile şi care să asigure independenţa Uniunii pe toate planurile începând cu cel energetic.

Dacă «Strategia 2020»  lansată la 25 martie anul acesta defineşte unele prioritati pe linia celor mentionate mai sus, ca spre exemplu angajamentele luate in domeniul energiei si climatului, ea pune in evidenta insa inca o data dificultatile cu care se confrunta Uniunea Europeana. Astfel, decizii privitoare la dimensiuni esentiale care se raporteaza la valorile europene, ca cele sociale si de educatie, nu au putut fi inca integrate, au fost amanate. Ori educatia este una din prioritatile fundamentale – pe ea se bazeaza Europa de maine.

Valorile europene impun si o noua atitudine pe plan moral, spre exemplu cea fata de victimele si de responsabilii ororilor comuniste. Revizuirea nivelului pensiilor pe care le incaseaza fostii tortionari, membri ai politiilor politice (a se compara cu pensiile medii) si cel al extrem de modestelor reparatii de care beneficiaza victimele sistemului comunist poate constitui un bun inceput de abordare morala. In Romania pensiile fostilor securisti si recenta ordonanta de urgenta privind reparatiile de care pot beneficia fostii detinuti politici sunt revelatoare. Problema nerestituirii dupa 20 de ani a tuturor proprietatilor confiscate sub communism este un alt exemplu de ignorare a dimensiunii etice. Si in acest domeniu Romania exceleaza. La nivelul Uniunii Europene ar trebui sa se ia masuri care sa produca schimbari radicale in sensul corectarii acestor aberatii. Cum trebuie sa se ia masuri drastice atat impotriva coruptiei cat si a unui tip de liberalism salbatic, care afecteaza crunt marea masa a populatiei romanesti.

Tratatul de la Lisabona reprezinta cert un pas inainte pe linia constructiei europene si chiar a promovarii valorilor europene. Tratatul recunoaste drepturile, libertatile si principiile expuse in carta drepturilor fundamentale care dobandeste astfel un caracter obligatoriu, contine dispozitii care permit o implicare directa si mai importanta a cetateanului european in viata cetatii (exemplu initiativa legislativa pe care o au de acuma si cetatenii daca se strang peste un milion de semnaturi), extinde numarul de domenii in care Parlamentul European ia decizii in comun cu Consiliul de Ministri, implica mai substantial parlamentele nationale in luarea deciziilor, etc. Ramane de vazut cum se vor traduce insa in viata dispozitiile continute in texte. Pentru ca aceasta traducere in viata este singura proba irefutabila a promovarii valorilor europene.

In acesta ultima privinta ne putem exprima unele ingrijorari ca spre exemplu in legatura cu rolul Parlamentului actual al Romaniei in abordarea anumitor teme privind coruptia sau crimele regimului comunist. Ne putem intreba in mod justificat daca implicarea lui mai larga in procesul decizional al Uniunii Europene nu risca sa franeze tocmai evolutiile dorite. In ceea ce priveste componenta Parlamentului European trebuie sa remarcam ca Romania a excelat inca o data in trimiterea unor reprezentanti de care ne este rusine  – exemplele sunt notorii.

Lipsa de maturitate a electoratului roman, profesionalismul in manipularea opiniei publice de care dau dovada cei ce continua sa detina puterea reala sunt alte caracteristici ale realitatii din Romania. Ele ar trebuie analizate cu toata atentia, atat de catre romanii care nu au abandonat lupta pentru transpunerea in viata a valorilor europene, a libertatii, a autenticei democratii, a justitiei, a solidaritatii – cat si la Bruxelles. Realitatile romanesti trebuie sa constituie baza elaborarii unei strategii si a unei abordari mai realiste. Recentul raport al Comisiei Europene privind reformele angajate in Bulgaria si Romania pentru imbunatatirea sistemului judiciar, care denunta lipsa de rezultate in lupta impotriva coruptiei si a crimei organizate si care cere ca aceasta sa devina o prioritate nationala, este poate un semn incurajator.

In concluzie doresc sa subliniez ca pentru generatia mea, cea care si-a petrecut copilaria si tineretea in Romania comunista si a cunoscut toate ororile acelei epoci, Romania membra a Uniunii Europene era un vis irealizabil. Si astazi, in mod formal, visul s-a implinit si Romania a redevenit o tara libera in care teroarea si frica au disparut. Se ridica insa multe semne de intrebare legate cu precadere de pretul platit pentru revenirea la o societate europeana. El este enorm, cauzat de  injustitiile perioadei de tranzitie in care puterea a ramas in mainile fostilor comunisti. Tratatul de la Lisabona reprezinta, cel putin teoretic, un mic pas inainte in corectarea injustitiilor. Sa speram ca si opinia publica va evolua, devenind mai putin manipulabila si va stii sa utilizeze parghiile de care dispune pentru promovarea moralei in viata publica.

Etichete: Alexandru Herlea, Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană